Anemoia

Când o să mă înec,
n-am să disper.
Am să ies din colivie,
numai Dumnezeu o știe.
Vântul să adie,
ca o floare ce stă în tihnă,
să mă ia și să mă încânte,
fără să mă zvânte.
Pasărelele să-mi cânte,
după ele să mă avânt,
să mă pierd într-o livadă,
numai El să mă mai scoată.
O viață inventată,
sperând o nouă zi,
fără cântece,
doar spintece.
Recviem,
ce-mi doresc?
Lacătul ce-mi ține
viața pustie.

Domnu' regizor,
nu aprindeți lumina din platou,
lăsați întunericul să ne îngroape
cu toate privirile împrumutate.

Prizonieră din obișnuință,
mă complac astăzi
printre cuvintele nespuse,
printre fumul albastru de Marlboro
undeva unde suntem împreună
și totuși nu ne ținem de mână.

Unde valurile
au spălat păcate,
reguli și principii
radiografia mea.

1200 de rotații pe minut,
am crezut că erai un exemplar,
Supererou fără costum,
doctor preferat.
Actor într-o piesă
cât de bine regizată!

Dar când vine vorba de iubire,
te ascunzi în rușine,
al meu lup de stepă
ce vedetă...

Știi prea bine,
mi-ai pus zarurile în mână
te voi descifra,
dar dacă ești fructul interzis,
de ce nu suntem în paradis?

Zilele există
doar ca să despartă nopți.
Stelele de pe cer,
ele aduc lacrimile în ochi,
ele aduc analogia unui timp,
bine indispus.

Nu m-am mai simțit atât de vie,
de ani de zile.
La apusul Edenului,
poate îți voi spune.
Până atunci,
lumina din platou va fi aprinsă,
iubirea stinsă.

Între timp,
suntem născuți ca să murim,
un salt de la homo sapiens la groapă,
dar hai să nu ne alienăm,
nu-i apocalipsă,
vino să te plimbi pe latura sălbatică
poate așa putem uita,
poate așa nu vom suspina.

Acum în partea de est,
dansăm,
Miles Davis,
în surdină un film cu Clint Eastwood,
și din perspectiva mea,
doar tu contezi,
dar poate ar trebui să pleci.

Tanto gentile e tanto onesta pare,
Poate voi reuși să fiu Beatrice pentru al tău Dante.
Dar dacă nu,
să crezi în tine,
pentru că de azi,
trăiești prin mine.

Și eu îți spun la revedere,
chiar dacă poate,
de data asta,
trebuia să-ți spun:
rămâi cu bine.

Autoare: Vramiță Maya

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

Nu am obligația să fiu aceeași
sau crezi că asta-i cheia?
Plină de haos
Shakespeare,
Bukowski,
Mann și Hesse,
mi-aduci aminte de ceva ce n-am trăit.
Copilă îmbujorată,
te-au făcut mai savantă?
Sau ai uitat?
Dansai prin baruri,
uimeai artizanele
cu puterea ta de a uita.
Azi vei realiza:
fata aia n-a plecat.
S-a ascuns printre rânduri de alcool,
pentru că tu tot n-ai somn.
Angoasa ta
e soră cu a mea,
ești o simplă călătoare,
o strategie în fața căreia
o picătură într-un ocean
nu te-a putut spăla
nici la 90 de grade.
Ți-ai lăsat amprenta pe retine,
ai uitat că nu-ți aparține.
Umpleai pahare până la jumătate,
ești doar o posibilitate.
Te vor întreba
dacă știi ce-i aia profunzime,
morfologic,
sentimental,
sau dacă ai uitat
licitații unde ai debutat.
Sufletul,
l-ai sigilat
sau ascultat?
Dama de pică,
covorul roșu sub un cer,
ești all-in
sau nimic.
Deci nu te isprăvi,
călătoarea mea nocturnă,
eu pe tine te felicit,
niciunul nu te-a convins
că ai fost,
vei fi
și ești
o simplă trecătoare.
Chiar dacă te faci scrum,
ca Phoenixul vei renaște,
Evei îi vei spune: nu-s ca tine,
lui Adam: de ce?
Atunci vei vedea,
fugi de reflecția ta,
măcar în șoaptă să-ți spună:
ești destulă.
Eu îți repet același gând a doua oară:
nu-i lăsa să te aprindă,
să te convingă,
timpul va sta cu tine la un pahar cu vin
ca să nu fie nevoie
să te mai schimbi.

N-ai avut curaj,
nici zumzet,
nici glas.
Gândul îți spunea așa:
ce-i efemer
nu-i prosper.
Dahlia,
din copilul neauzit
ai înflorit.
Te-ai regăsit:
Blandiana, Stănescu, Păunescu
aceștia-ți sunt cerescul.
Nu te osteni cu rime întoarse,
cu povești și mii de ace,
tu ai fost născut poet
pentru a fi complet!

Nevroză,
flori pe sub 11,34 g,
cortex vizual,
adagio în fundal.
Muguri și destine,
astăzi fără tine.

Cred că mi-ai furat din nou
liniștea dintre ploi.
Dar de data asta,
adio!
Nici doi metri sub pământ,
nici pâlcuri în ajun
nu-mi ajung.

Vântul rece bate peste amândoi,

Aduce cu el o mare avarie,

Amintiri reci și durerea din noi,

O poartă în zilele-i luna februarie.

Și poate-i durere sau poate e vină,

Sau poate-i ceva ce nu o să știm,

Aș vrea ca luna pe loc să devină,

O zi sau o oră- un lucru infim.

Dar chiar nu se poate, căci așa e viața,

Te face să înghiți și te face să înduri,

Aș vrea doar să mă trezesc dimineața,

Să-mi spui că e martie și să te juri,

Că doar clipa aceasta este substanța,

Și lunile anului sunt doar vremuri…

Dar nu ești aici, căci așa e viața,

Dragă februarie, tu mă cutremuri!

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Perdóname este capricho infantil

Perdóname este capricho infantil,

Perdóname, vuelve a mí como antes !

Te quiero demasiado y no puedo vivir sin ti.

Perdóname este capricho infantil,

Perdoname, vuelve a mi como antes !

Te quiero demasiado y no puedo vivir sin ti.

Aquellos eran los días de "te quiero"

Los dos viviendo felices en nuestros sueños.

Esos fueron los días de "Te amo".

Y entonces quise extender mis alas.

Quería experimentar otros amores

Otros "te quiero", otros "siempre".

Pero era a ti a quien yo soñaba por las noches, mi amor.

Perdóname este capricho infantil,

Perdóname, vuelve a mí como antes !

Te quiero demasiado y no puedo vivir sin ti.

Fue querer y saber

Todo sobre la vida, quizás demasiado rápido.

Fue descubrir la vida

Con sus penas, sus alegrías, sus locuras.

Quería vivir como el tiempo,

Seguir mis horas, vivir el presente

Cuanto más vivía, más tiernamente te amaba.

Perdóname este capricho infantil,

Perdóname, vuelve a mí como antes !

Te quiero demasiado y no puedo vivir sin ti.

O singură stea in ceruri stă,

Departe, rece, nemișcată,

Mă urmărește, dar dispare

Sub norii grei, în noapte ascunsă,

Mă-ntreb de ce se ascunde iar,

Când dorul meu o cheamă-ntruna,

E oare frică, sau doar joc,

O joacă veche cu furtuna?

Prin ceață calc, sub cer pustiu,

Și nicio rază nu mai vine,

Neliniștea-mi e un pustiu

Și steaua fuge, deși e a mea, din mine.

Se invârte lumea, trec tăceri,

Dar steaua mea nu vrea să apară.

Mă lasă prins în mii de ieri,

Fără să simt vreo rază clară.

O caut printre nori și vis,

Dar ea se ascunde mai adânc.

Ce sens mai are tot ce-am zis,

Dacă nu pot să o ajung?

Aș vrea să știu ce-i dincolo,

De nori, de vânt și negre zări,

Dar steaua mea mă părăsește,

Rămân străin în mii de căi.

De ce să fim răi atunci când putem fi buni,

Când lumea e un câmp de lumină sub pașii nebuni?

De ce să nu iubim atunci când suntem iubiți,

Când brațele altora ne caută, deschise, fierbinți?

De ce să ne întristăm când ceilalți ne zâmbesc,

Când flori de speranță în ochii lor cresc?

De ce să căutăm furtună când în noi e armonie,

Când sufletul cântă, iar pacea lui vrea să fie?

De ce să nu ne rugăm pentru ceilalți, apoi pentru noi,

Să fim punți de lumină în întunericul gol?

Iubire necondiționată — un dar ce nu moare,

Respectul — o cheie spre bucurie și prosperitate.

Și-atunci… de ce?

Poate pentru că uităm cine suntem în firea lumii grăbite.

Dar poezia aceasta să-ți fie amintire:

Că binele crește într-o clipă,

Că zâmbetul schimbă o viață,

Că pacea se naște din gesturi mici,

Și că iubirea… e totul.

21.11.2025

Andrei GUȚU

seara-i pe sfârșite...

cercul se-nchide cu parada aurie

a faraonilor.

aripa-

unui ibis rărăcit,

umbrește indiferența

celor patru sfincși,,,,

neadormiți,

sub troienele

istoriei.

Zboară tăcerile în stol plutind frustrate

Vântul cuvintelor suflând introvertit

Ascunse gânduri clocotesc îngrijorate

Poartă delirul sentimentului rănit

Visele ard păcătuind necenzurate

Umblă  vopsite povestind adăpostit

Conturbă noaptea delirând exagerate

Spre dimineață fumegând s-au risipit

Zilele curg orbecăind îndurerate

Caută stelele privirilor grăbit

Apar năluci ademenind idei ciudate

Delirul naște adevăr închipuit

Au înflorit dezamăgirile uscate

Durerea veștedă rodește ascuțit

Rumegă caii tulburările plantate

Aleargă liberi delirâd  nemărginit

Pădurea norilor stropește ploi bogate

Soarele umbrelor pășește alungit

Tritețea umedă șoptește de sub pleoape

Delirul crește amețind rostogolit