Secunde prinse in iarba

O prezență discretă într-o lume zgomotoasă, purtând în palme sensibilitatea ca pe o busolă.

Simți profund fiecare umbră și fiecare rază, fără măști, fără scuturi inutile.

Când drumul s-a surpat sub picioare, nu ai așteptat mâini întinse din treacăt.

Te-ai ridicat singură din propria cenușă, scuturând praful de pe genunchi în tăcere.

Ți-ai fost propriul ecou și propria lumină, șoptindu-ți încurajări pe care nimeni nu le-a auzit.

Iar când spațiul din jur a devenit prea strâmt, ai ales plecarea ca pe un act de curaj, nu de abandon.

Sufletul tău știe când să schimbe decorul.

Acum, după ce furtunile s-au stins în zare, pășești mai departe pe drumul tău curat.

Zâmbești nu pentru că ai uitat trecutul, ci pentru că ai învățat cum să îl transformi în aripi.

Fereastra s-a aburit de atâta liniște,orașul își stinge ultimele lumini.

În penumbră, patul păstrează încă forma trupului tău de argint.

Sunt singur în această liniște grea,o cameră plină de absența ta. Pe birou, o fotografie cu colțurile întoarse îți mai reține zâmbetul din acea vară.

Privesc hârtia lucioasă fără să mai tremur,căci timpul a îmblânzit dorul de odinioară.Rămân scrisori nespuse și pași care nu mai vin,dar tăcerea nu mai doare ca la început.

Lăsăm în urmă ce a fost, ca pe o haină veche,o vioară uitată într-un pod prăfuit,care mai cântă doar când bate vântul.Îți dau drumul în amintire, cu pace...

Am învățat că inima are două porți

care folosesc aceeași cheie,

una se deschide spre grădina unde podurile

se construiesc din priviri și promisiuni,

cealaltă spre holul rece unde ușa

se încuie brusc, pe din afară.

Ești aceeași mână care îmi potrivește perna

și care, în somn, îmi poate desena pe piept

harta unei viitoare rani.

Iubirea e lumina de la fereastră,

dar trădarea e cea care stinge lampa

chiar când întunericul devine mai dens.

Nu există prăpastie pe care să n-o fi trecut împreună,

însă acum podul e făcut din cioburi,

și fiecare pas spre tine e un dans desculț

între nevoia de a te atinge

și teama că ești doar o oglindă spartă.

Suntem suma tuturor locurilor în care ne-am lăsat garda jos,

o geografie a vulnerabilității,

unde iubirea ne învață cum să zburăm,

doar pentru ca trădarea să ne reamintească, sec,

cât de tare doare pământul.

Suntem două linii paralelece se privesc cu nesaț în infinit,știind că atingerea ar însemna sfârșitul drumului pentru amândoi.

Îți simt prezența ca pe o mare liniștită ce spală țărmul gândurilor mele,dar între noi stă un perete de sticlă,subțire cât o răsuflare,greu cât un munte de tăceri.

Eu sunt pământul, tu ești ploaia care mă mângâie doar în cădere,fără să poată rămâne vreodată aici.Ne iubim în spațiul dintre cuvinte,în pauzele dintre bătăile inimii,acolo unde realitatea nu are nume.

Ești un vis pe care îl port la rever,o rană frumoasă care nu vrea să se vindece,pentru că singura cale de a ne avea este să ne pierdem, zi de zi,în această distanță perfectă.

Urmele tale rămân scrise-n nisip,ca niște litere vechi pe un pergament,în timp ce marea, cu buze de spumă,șterge tăcută povestea zilei de ieri.

Nu e niciun sunet în aerul serii,doar bătaia inimii, un pendul greu,măsurând distanța dintre noi doiși stelele ce încep să ardă-n înalt.

Mergem înainte fără să privim înapoi,purtând în palme amintiri subțiri,ca niște păsări gata să-și ia zborulatunci când lumina se stinge în zare.

Suntem rezultatul unor coliziuni fine, fire de praf intersectate sub o singură rază, într-o mansardă a universului unde cineva a lăsat fereastra deschisă.

Pășim pe linii trasate cu cerneală invizibilă,crezând că noi alegem unghiul fiecărei cotituri, dar suntem doar pietre aruncate în apă - cercurile noastre se ating nu prin voință, ci prin densitatea aceleiași clipe.

Dacă trenul ar fi întârziat un minut,dacă ploaia te-ar fi făcut să cauți adăpost sub alt balcon, lumea mea ar fi fost o hartă diferită, cu alte continente și alte mări de traversat.

Nu e nici vină, nici merit în această curgere, ci doar hazardul care îmbracă haina destinului pentru a ne face să credem că totul are sens.

Suntem două ecouri care s-au întâlnit în peșteră doar pentru că sunetul a avut curajul să nu se stingă la timp.

acord de chitară-

în singurătatea-i siderală

luna pare

ireală

    Iată cum ploaia, îşi cerne albastră, 
    Mii de steluţe, ce-mi bat la fereastră, 
    Ce-apar şi dispar, sclipind către cer, 
    Către suflet şi minte, poem efemer…
    
    Sunt stele, sau umbre, sau lacrimi călii 
    Ce curg prin burlane, cu zecile-n mii, 
    Cântece triste ce se pierd în pustiu, 
    Ecou peste veacuri – un lied timpuriu –
    
    Iată cum ploaia, sub cerul proscris, 
    Sublim sentiment, acut, mi-a transmis, 
    Şi scriu cu panaşul pe foile ude, 
    Sonete-ncurcate din strofele nude...
    
    Încriptând şi mai mult în cuvintele grele, 
    Chiar portretul-poem al vieţilor mele, 
    În al ochiului colţ cu pleoapa curată, 
    Precum o cortină peste lume lăsată…

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Mélancolie

Quel cri, quel pleur d'automne...

Viennent du bois sauvage en gémissant —

Un cor retentit dans le vide

Et la plus triste des lamentations commence.

— Ne pleure pas, mon cœur, ne pleure pas,

Écoute sans peur et sans drame :

Plus loin en ses entrailles la terre

Nous appelle...

Se simte un miros de primăvară

Adus de vântul de pe munte,

Dar seara este frig și pot răci

Așa că-mi trag cușma pe frunte

Pe deal mai văd multă zăpadă

Ce spune că iarna nu s-a dus,

Și punem lemne încă în sobă

Când soarele se duce la apus

Mă uit în calendar și-l răsfoiesc

Și văd că este luna lui februarie,

Ce îmi șoptește să nu mă mint

Căciula să o schimb pe pălarie

Mă duc pe vale la izvorul rece

De unde sticle pline ne luăm,

El curge chiar de-i vară-iarnă

Și apă bună ne-aduce să gustăm

Mă-ntorc acasă puțin dezamăgit

Că primăvara se lasă așteptată,

Că ziua-i mică și noaptea-i lungă

Iar vremea nu mai e ca altădată!

...........................

Și simt că și aceasta..ne e furată!

După-amiază de început de toamnă,

Cu razele de soare slăbite-n intensitate,

Și freamătul de frunze-i cântare solemnă

Paletei de culori schimbate în totalitate.

Pe malul lacului m-alintă un licăr de rază

Ce din apa liniștită unda-n apusul de soare

Se oglindește în ochii-mi și mă luminează

Lăsând imaginea în gând să mă înconjoare.

Vântul printre copacii ruginii adie părtinitor,

Mângâind totuși, natura ca să o protejeze

Căci doar austrul se joacă fiind curtenitor

Și frunzele-ntr-un foșnet să le deranjeze.

Mireazma crizantemelor în nuanțe variate,

Spectaculoasele dalii în ideale culori calde,

Brândușele de toamnă-s discret evidențiate,

Și toate sunt toamna, șiraguri de smaralde.

Melancolia ne cuprinde când toamna a venit,

Dar iubim și acest feeric și magic anotimp,

Căci natura răsfață cu noi aspecte, necontenit

Între vară și iarnă fiind un binecuvântat răstimp.

Tuna bolta -nvolburată

Din privirea -i încruntată 

Peste suflarea amorțită 

De frig învăluită.

Ploaia nu zăbovi să ude

Trupuri uscate și ude,

Ce -și căutau cu disperare 

Un adăpost, oarecare...

Vântu sufla-n rafale,

Smulgănd ramuri și petale;

Se poticni la o răscruce,

Scrută zările năuce.

Stărni haita de fiare

S o ia la goană,pe cărare,

Adânc să sape în spărtură,

Peticindu -și o scorbură.

Răcnea din adăncuri marea,

Tulburăndu-si culoarea,

Scuipă spume de furie

Pt a vremii vitregie...

Din Ceruri o voce plănsă 

Vibra pe o rază neatinsă;

Aripi frânte să culeagă 

Și s -aline lumea -ntreagă...