Zaruri de chihlimbar

Umbrele lungi ale serii mângâie praful drumului,iar mirosul de fân cosit aduce aminte de veri trecute.

Soarele coboară leneș, un cerc de foc obosit,lăsând în urmă doar fire de lumină veche.

Zilele lungi ale copilăriei au rămas prinse în iarbă,pe unde pașii noștri nu mai calcă de mult.

Rămâne doar vântul, șoptind secrete dintr-un alt timp.

O prezență discretă într-o lume zgomotoasă, purtând în palme sensibilitatea ca pe o busolă.

Simți profund fiecare umbră și fiecare rază, fără măști, fără scuturi inutile.

Când drumul s-a surpat sub picioare, nu ai așteptat mâini întinse din treacăt.

Te-ai ridicat singură din propria cenușă, scuturând praful de pe genunchi în tăcere.

Ți-ai fost propriul ecou și propria lumină, șoptindu-ți încurajări pe care nimeni nu le-a auzit.

Iar când spațiul din jur a devenit prea strâmt, ai ales plecarea ca pe un act de curaj, nu de abandon.

Sufletul tău știe când să schimbe decorul.

Acum, după ce furtunile s-au stins în zare, pășești mai departe pe drumul tău curat.

Zâmbești nu pentru că ai uitat trecutul, ci pentru că ai învățat cum să îl transformi în aripi.

Urmele tale rămân scrise-n nisip,ca niște litere vechi pe un pergament,în timp ce marea, cu buze de spumă,șterge tăcută povestea zilei de ieri.

Nu e niciun sunet în aerul serii,doar bătaia inimii, un pendul greu,măsurând distanța dintre noi doiși stelele ce încep să ardă-n înalt.

Mergem înainte fără să privim înapoi,purtând în palme amintiri subțiri,ca niște păsări gata să-și ia zborulatunci când lumina se stinge în zare.

Demnitatea nu este un strigăt, ci o tăcere înaltă,un munte care crește înăuntru fără să ceară permisiunea văilor.E pământul pe care calci atunci când drumul se surpă,linia dreaptă pe care o desenezi cu propria coloană într-o lume care învață, tot mai des, geometria plecăciunii.

Nu se poartă la rever, ca o decorație de împrumut,ci se simte în felul în care ochii tăi refuză să devină oglinzipentru minciunile altora.

E acea lumină rece și clară de zori,care nu se lasă vândută pe monede de sticlă,nici schimbată pe liniștea falsă a unei cuști aurite.

Când restul lumii devine un zgomot de genunchi loviți de asfalt,demnitatea e pasul tău singuratic,ferm,fără ecou de teamă,păstrând între tâmple un cer întreg, neatins,chiar și atunci când tavanul e gata să cadă.

Fereastra s-a aburit de atâta liniște,orașul își stinge ultimele lumini.

În penumbră, patul păstrează încă forma trupului tău de argint.

Sunt singur în această liniște grea,o cameră plină de absența ta. Pe birou, o fotografie cu colțurile întoarse îți mai reține zâmbetul din acea vară.

Privesc hârtia lucioasă fără să mai tremur,căci timpul a îmblânzit dorul de odinioară.Rămân scrisori nespuse și pași care nu mai vin,dar tăcerea nu mai doare ca la început.

Lăsăm în urmă ce a fost, ca pe o haină veche,o vioară uitată într-un pod prăfuit,care mai cântă doar când bate vântul.Îți dau drumul în amintire, cu pace...

Fericirea nu are margini și nici rime,ea vine ca o lumină palidă de dimineațăcare se așază tăcută pe pleoapele închise.

Nu e un strigăt, nici o fanfară de aur,ci mai degrabă sunetul pașilor desculțiprin iarba plină de rouă a unei zile obișnuite.

O găsești uneori în aburul unei căni cu ceai,alteori în felul în care umbrele copacilordesenează hărți necunoscute pe asfaltul cald.

E o respirație adâncă, o pauză între două gânduri,atunci când timpul uită să mai alergeși tu uiți să mai numeri secundele.

Nu cere nimic, nu se explică prin cuvinte mari,e doar prezența aceea mută și caldă care îți spune, fără să scoată un sunet,că ești exact acolo unde trebuie să fii.

De ce ne definim și să nu Fim 

De ceea ce facem ne pune eticheta 

Suntem toți la fel ,unii mai inumani

Mai avari și însetați de a avea 

Eu nu sunt nici ceea ce fac și nici ceea ce am

Sunt doar eu o fată trecuta prin încercări 

Sunt suma trecutului meu...

Existenta prezentului meu .

De voi fi și-n viitor 

Voi fi tot eu ,asta de azi 

Un pic mai experimentată 

În a vă spune ,asta sunt eu ,aceeași mereu!

azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

Patetici șoareci chițaie

Scormonând degrabă

Brânza s-o găsească,  

Dar ... a dispărut

Și a rămas doar un suflet scurs.

Ce patetici șobolani,

Azi mor,

Mâine-i mănânci pe un bețișor.

Patetici sobolani.

Eram acasa,ma gandeam cum ar fii viata mea in viitor 

O sa fiu in tari straine, o sa fiu un calator.

Trecut-au anii nu demult,vazui acum ce gandeam atunci.

Acum imi este clar ca noi suntem creatorii 

Cum astazi te gandesti 

Maine deja traiesti .

Gandeste omule bine

Bucura-te de tot

Asa a zis si Tatal

Cuvantul are un rost.

Cuvantul iti da viata 

Cuvantul te mareste

Cuvantul te destrama

Cuvantul te sfinteste.

Din vina ta 

Am ajuns un băutor 

Ce nimica nu mai vrea

Doar să uite de-al tău dor

Vreau sa beau, să-nebunesc 

Chiar în astă seară 

Te-am dorit,și te doresc 

Pentru a mia oară 

Vreau să beau,sa mă distrug 

Niciodată să mă obișnuiesc 

Ca  de tine eu sa fug

Te-am dorit și te iubesc!