Dincolo de genunchi

Suntem două linii paralelece se privesc cu nesaț în infinit,știind că atingerea ar însemna sfârșitul drumului pentru amândoi.

Îți simt prezența ca pe o mare liniștită ce spală țărmul gândurilor mele,dar între noi stă un perete de sticlă,subțire cât o răsuflare,greu cât un munte de tăceri.

Eu sunt pământul, tu ești ploaia care mă mângâie doar în cădere,fără să poată rămâne vreodată aici.Ne iubim în spațiul dintre cuvinte,în pauzele dintre bătăile inimii,acolo unde realitatea nu are nume.

Ești un vis pe care îl port la rever,o rană frumoasă care nu vrea să se vindece,pentru că singura cale de a ne avea este să ne pierdem, zi de zi,în această distanță perfectă.

Am învățat că inima are două porți

care folosesc aceeași cheie,

una se deschide spre grădina unde podurile

se construiesc din priviri și promisiuni,

cealaltă spre holul rece unde ușa

se încuie brusc, pe din afară.

Ești aceeași mână care îmi potrivește perna

și care, în somn, îmi poate desena pe piept

harta unei viitoare rani.

Iubirea e lumina de la fereastră,

dar trădarea e cea care stinge lampa

chiar când întunericul devine mai dens.

Nu există prăpastie pe care să n-o fi trecut împreună,

însă acum podul e făcut din cioburi,

și fiecare pas spre tine e un dans desculț

între nevoia de a te atinge

și teama că ești doar o oglindă spartă.

Suntem suma tuturor locurilor în care ne-am lăsat garda jos,

o geografie a vulnerabilității,

unde iubirea ne învață cum să zburăm,

doar pentru ca trădarea să ne reamintească, sec,

cât de tare doare pământul.

O prezență discretă într-o lume zgomotoasă, purtând în palme sensibilitatea ca pe o busolă.

Simți profund fiecare umbră și fiecare rază, fără măști, fără scuturi inutile.

Când drumul s-a surpat sub picioare, nu ai așteptat mâini întinse din treacăt.

Te-ai ridicat singură din propria cenușă, scuturând praful de pe genunchi în tăcere.

Ți-ai fost propriul ecou și propria lumină, șoptindu-ți încurajări pe care nimeni nu le-a auzit.

Iar când spațiul din jur a devenit prea strâmt, ai ales plecarea ca pe un act de curaj, nu de abandon.

Sufletul tău știe când să schimbe decorul.

Acum, după ce furtunile s-au stins în zare, pășești mai departe pe drumul tău curat.

Zâmbești nu pentru că ai uitat trecutul, ci pentru că ai învățat cum să îl transformi în aripi.

Fericirea nu are margini și nici rime,ea vine ca o lumină palidă de dimineațăcare se așază tăcută pe pleoapele închise.

Nu e un strigăt, nici o fanfară de aur,ci mai degrabă sunetul pașilor desculțiprin iarba plină de rouă a unei zile obișnuite.

O găsești uneori în aburul unei căni cu ceai,alteori în felul în care umbrele copacilordesenează hărți necunoscute pe asfaltul cald.

E o respirație adâncă, o pauză între două gânduri,atunci când timpul uită să mai alergeși tu uiți să mai numeri secundele.

Nu cere nimic, nu se explică prin cuvinte mari,e doar prezența aceea mută și caldă care îți spune, fără să scoată un sunet,că ești exact acolo unde trebuie să fii.

Suntem rezultatul unor coliziuni fine, fire de praf intersectate sub o singură rază, într-o mansardă a universului unde cineva a lăsat fereastra deschisă.

Pășim pe linii trasate cu cerneală invizibilă,crezând că noi alegem unghiul fiecărei cotituri, dar suntem doar pietre aruncate în apă - cercurile noastre se ating nu prin voință, ci prin densitatea aceleiași clipe.

Dacă trenul ar fi întârziat un minut,dacă ploaia te-ar fi făcut să cauți adăpost sub alt balcon, lumea mea ar fi fost o hartă diferită, cu alte continente și alte mări de traversat.

Nu e nici vină, nici merit în această curgere, ci doar hazardul care îmbracă haina destinului pentru a ne face să credem că totul are sens.

Suntem două ecouri care s-au întâlnit în peșteră doar pentru că sunetul a avut curajul să nu se stingă la timp.

Fereastra s-a aburit de atâta liniște,orașul își stinge ultimele lumini.

În penumbră, patul păstrează încă forma trupului tău de argint.

Sunt singur în această liniște grea,o cameră plină de absența ta. Pe birou, o fotografie cu colțurile întoarse îți mai reține zâmbetul din acea vară.

Privesc hârtia lucioasă fără să mai tremur,căci timpul a îmblânzit dorul de odinioară.Rămân scrisori nespuse și pași care nu mai vin,dar tăcerea nu mai doare ca la început.

Lăsăm în urmă ce a fost, ca pe o haină veche,o vioară uitată într-un pod prăfuit,care mai cântă doar când bate vântul.Îți dau drumul în amintire, cu pace...

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

Lumina înfruntă orice întuneric

Ca Soarele în lobul său sferic,

Ce îți dăruiește energia în viață

Și-ți topește-n suflet sloiul de ghiață.

Depășești cu putere, ardoare

Orice eveniment care doare.

Lupți cu întunericul malefic

Și îți dorești un climat benefic.

Identifici s-apuci o cale măiastră

Precum a cerului culoare albastră.

Încerci să descoperi în suflet

Un drag sentiment și răsuflet.

Întunericului din noapte

Stelele și Luna-i sunt înțelepte,

Transformându-i paradoxul

Astfel ca magia să fie influxul.

Lumină-n suflet și în minte,

Iubire ce nu se dezminte.

Petreci momente fără de cusur

Chiar dacă părul ți-este sur.

Era o dimineață rece, florile de august se stingeau.
Eu așteptam durerea ta să plece, amintirile prea rău ardeau.
Trecutul nu îl lași în urmă, la piept prea tare îl ții strîns.
Eu după tine ca o umbră, de timp și amintiri am fost învins...

Pierdute zile în cuvinte, dureri ascunse'n zîmbete pustii.
Si ochii cu tipare sfinte, înainte le vedeam în poezii.
Mă tem să pierd aceste clipe, de moarte mai puțin mă tem.
Insă totul se ruină, noi in trecut pierduți suntem.

Salvat

De pacate spalat

Datorita lui Cristos

Am devenit credincios

Iubirea Lui m-a transformat

Inima mi-a schimbat

Cu blandete mi-a vorbit

Si m-a iertat insutit

Mi-a promis o casa vesnica,in cerul de sus

Cine o fi oare?

Doar Isus

Salvat

De Isus iertat

Chiar daca am pacatuit

Cu bratele deschise,El m-a primit

Isuse,te iubesc !

Nu stiu cum sa-Ti multumesc

Sunt salvat

La cruce am fost rascumparat

De Cel ce m-a ridicat de jos

Pe nume Isus Cristos

Sunt salvat

Pe veci transformat

Vreau un duh curajos

Ca sa ard pentru Cristos !

Suntem două linii paralelece se privesc cu nesaț în infinit,știind că atingerea ar însemna sfârșitul drumului pentru amândoi.

Îți simt prezența ca pe o mare liniștită ce spală țărmul gândurilor mele,dar între noi stă un perete de sticlă,subțire cât o răsuflare,greu cât un munte de tăceri.

Eu sunt pământul, tu ești ploaia care mă mângâie doar în cădere,fără să poată rămâne vreodată aici.Ne iubim în spațiul dintre cuvinte,în pauzele dintre bătăile inimii,acolo unde realitatea nu are nume.

Ești un vis pe care îl port la rever,o rană frumoasă care nu vrea să se vindece,pentru că singura cale de a ne avea este să ne pierdem, zi de zi,în această distanță perfectă.

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.