Multumesc

Tu ești perfect,
Iar eu
Sunt imperfecțiune.

Tu ești un absolut în tot ce faci,
Când îți deschizi petala cu petala
Și înflorești și tot mai sus te-nalți,
Și eu mă mir că ești real
Și că mă vezi…

Tu ești perfect,
Iar eu sunt imperfecțiune,
Și ale tale carismatice culori
Mă copleșesc
În neputința-mi sugrumată de visare.

Dar tu îmi vorbești,
Și ochii tăi îmi spun
Ce gura nu poate să zică:
E-un univers greșit aici și acum!

Tu ești perfect, strălucitor și infinit,
Iar eu,
Un mediocru limitat,
Fără aripi, fără culori — doar gri și alb…
O ironie fără punct,
Cu ochi care nu mint și nu ascund.
Și știu, și simt că-mi ești perfect…

Azi te am pierdut , uitat pe frunzele de August

Uitat in pasii pe nisipul cald

Caci s a racit fiorul pentru tine

S-a stins visarea atator ani…

Azi te am pierdut pe Cerul limped’

Si-n adierea de tarzie vara,

Caci e tarziu si-n inima si-n suflet

Iar timpul a inceput sa nu mai doara…

Azi te am pierdut si te am lasat în urma

Stralucitor , perfect si infinit

Îți multumesc ca-n ciuda atator ani

Inima mi ai hranit!

Tu te-ai uitat in ochii mei

Deci stii cu siguranta ce-ascund ei,

Cat oft ca nu te am , macar o clipa

Caci fiecare zi ce trece e-o ripisa…

Tu  te-ai uitat in ochii mei si -ai stat

Si -am inteles atunci ce-mi este dat,

Sa te tanjesc desi nu pot sa fac nimic,

Sa te visez, sa te sarut, sa te ating…

Tu te ai uitat in ochii mei si ai zis cu ei

Ca intr un vis, ca vrei

Si -am inteles ,

dar ce folos cand timpul strica?

Ma -ntreb de ce asa mereu

Cad mult, fara sa vreau , in fluturi

Ce snoaba inima sa am

Sau doar o fi pt a scrie randuri?

Aer proaspat de dimineti de munte

Tu esti

Izvor de apa pura

Imi esti

Soare cald la apus de septembrie   

Tu esti

Lumina calda in racoarea atator ani

Imi esti

Atingere de catifea pe pat de frunze

Tu esti

Parfum de flori , cafea si ciocolata

Imi esti.

Secunde , minute si ore si ani,

In Timpul ce trece fara noi

Eu te am.

In suflet , in soare , in frunze si flori

Lumina mea calda,

A inimii Dor.

Plouă din cer cu stropi înmiresmați,

Cât de frumos miroase ploaia-n seri de vară,
Iar eu, cu gândul tot la tine,
Înșir cuvinte pe o foaie de hârtie,
A nu știu câta oară…

Cât de frumos se-aștern picuri de ploaie
Pe frunzele și florile de verde sănătos,
Cât de duios adie gândul meu spre tine,
Atent, să nu-mi șteargă sărutul
De pe ale sale aripi fine…

Cât de frumos șoptește ploaia asta seară,
Tot despre tine și ale tale carismatice culori,
Iar eu ascult atent dulcele-i cântec
Și nu mai știu dacă-i visare,
Căci fiecare vers e un buchet de flori…

Negru pamant eu am in suflet

Cu foc si fum înecăcios

Ma uit si tac, imi spirijin putred

De gaica Cerului duios

Un suflu trist si singuratic

Fara de sete sau de vis

Si-n  al vietii tremur sadic

Am fost si sunt,

Dar azi, si răsăritul meu s a stins

Negru pamant.

Negru pamant voi fi la randu mi

Cand toate-n loc se vor opri

Si inima si stele cazatoare

Iar apa- n mari nu va mai fi,

Nici lacrimi pe obrajii tristi

Nici mute strigate pierdute

Azi aruncate in simtiri

Sa se adune multe , multe

In negre amintiri.

Negru pamant gandesc adesea

Ce - n urma -n lume am lasat.

Un trist suspin , si o ploaie rece

Ce-azi pe mine ele cad

Negru pamant pe pleoape-mi greu

Rasuna tipete pierdute

Se pierd usor de Dumnezeu

Pasind in fulgerele mute

Astazi In urma v am lasat.

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

Am crezut, cu nevinovăție,

Că dacă îmi țin respirația îndeajuns

Aș evita

O nouă săritură în abis.

Dar odată ce ajung la margine,

Mi se taie mocnita poftă de viață

Și orice soi de zbor

Apare prea seducător.

Unde sunt, ce se întâmplă cu mine,

Mă salută, vino la mine,

Nu mai pot să trag,

Durerea mă ucide, ochii plini de sânge.

Drumul meu, găsește-mă, sunt în închisoare,

Cețea mă înconjoară, inima nu mai rezistă,

Ace în tot corpul meu,

Sângele curge, spre libertatea mea.

Floarea și-a oprit stelele în fața norocului,

Viața gri m-a ajuns,

Deschide-mi ochii, plâng,

Valea stejarului negru m-a găsit.

Fundătura din mine e închisă, găsește cheia,

Eliberează-mă de mine însămi, dă-mi libertatea simțurilor.

Cuțitele mă taie, prin venele ascuțite,

Am căzut, disperarea mă omoară,

Minciuni și ură mă înconjoară, unde e realitatea?

Când noaptea, când ziua, spune-mi,

Sunt eu în vis? Trezește-mă, nu mai pot,

Încercările cu săbiile dinăuntrul meu,

Trezirea, dă-mi viață din nou.

Te lupți, trebuie să lupți,

Împrează și sufletul va fi liber.

Copilăria ucisă în copil,

Capitolul nou al cărților îngăduite,

Mângâierea puterilor întunecate.

Mamă, trezește-mă, sunt în întuneric,

Drumul îmi arată calea,

Astralul a capturat cuvintele mele,

Ca soarele, razele nocturne,

Copilul plânge, plânge,

Durerea mamei, simțurile în întuneric,

Natura cuvintelor acestea,

Universul gândurilor mele,

Trezește-mi copilăria,

Copilul în brațele mamei,

Sunt aici, găsește-mă,

Prăpastia e plină de cuvinte și durere,

Ruptura, ieși la lumină,

Sunt aici, floarea albă a culorilor,

Partea nouă a vieții

În zare,o barcă lin s-arată
Miscata în voia brizei reci,
Marea neagră fantomatică
În miez de noapte plânge derutată...

Stau și o privesc amarnic
Fluxul și refluxul ei
Îmi hrănește liniștirea,
Cu abisul ei demonic.

Albastrul-smarald al mării
Tainic, melancolic.
Înghite barca periodic
Sunt supus însingurării...

mă trezesc într-o haltă pustie
stingher
așteptând
să iau către tine
un gând…

Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.

Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?

Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.

Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.