Nu plec...!

Sunt 4 anotimpuri într-un an

Cu cele 12 luni calendaristice,

Și-n ele ni se află horoscopul

Unde găsim povești fantastice.

Și mai există un anotimp în timp

Al cincilea numit al spiritului,

O legătură între ființă și natură

Știută doar de mintea înțeleptului.

În el se-ascund ce nu se vede

Și sunt trăiri foarte intense,

Unde natura-n spirit trăiește

Și multe rămân neînțelese.

E perioada de introspecție interioară

În eul tău cu transformări fără finit,

E creativitate și o perfectă armonie

Este un spațiu-n timp...greu definit!

Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,

Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?

Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,

Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?

Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,

Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?

Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,

Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?

Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,

Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?

Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,

Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?

Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mi-e dor de satul de sub deal,

Unde-am învățat carte,

De oameni și de vorba lor,

De tata ce m-așteaptă

Mi-e dor de casa de la țară,

Și de copilăria mea,

Mi-e dor de tine scumpă mamă,

Că ai plecat făra-lăsa adresa ta

Mi-e dor de gârla de pe vale,

Plină de vacile ce le pășteam,

De apa din Siret-ul mare,

Unde noi vara ne scăldam

Mi-e dor și de bunicii mei,

Care demult s-au dus,

Îmi amintesc ce ei mi-au spus,

Să nu uiți copile de Iisus

Mi-e dor de drumul prăfuit,

Pe unde alergam desculț,

Ce bine-ar fi să fiu copil,

Cu minte de adult

Și îmi mai este tare dor,

De cei plecați în lumea fără dor,

Mi-e dor de toate cele,

Mi-e dor!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Sunt o doamnă la o vârstă

Trecută prin această viață,

Cu bune dar și cu necazuri

Și cred că sunt, o bună soață. 

Simt iubirea,  venind spre mine

Când soțu-mi spune ,,te iubesc ",

Atunci nu am de zis alte cuvinte

Decât...Doamne...îți mulțumesc. 

Sunt mamă pentru-al nostru fiu

Născut din dragostea adevărată,

Sunt femeie cu rod pe ăst pământ

Și fericită, că fiul, soțul, mă răsfață. 

Pe el l-am întâlnit în zi de toamnă

Simțind că inima mi-a fost furată,

De-un hoț, cel așteptam...să fure

Și să devin, soție, femeie măritată. 

Timpul nu l-am lăsat să se petreacă

Și naștere am dat unui băiat frumos,

Ce casa ne-a umplut de-atâta fericire

Primind Darul Ceresc...odorul prețios. 

Acum la toți ne povestim...povestea

Iubirii pe pământ, de Cupidon vrăjiți,

Ce ne-o dorim de Domnul prelungită

Fiind copiii Lui...în veci...îndrăgostiți!

Oare de ce doar unii au dreptate

Și când greșesc nu dau socoteală,

Oare nu suntem toți egali în lege

Pedeapsă să primim după greșeală?

Oare de ce doar unii sunt norocoși

Iar pentru alții norocu-i  floare rară,

Când este scris că toți venim egali

Iar după, mulți avem o viață amară.

Oare de ce doar unii dețin bogății

Iar mulți trăim săraci ca vai de noi,

Chiar de muncim din zori în noapte

Tot nu scăpăm de griji și de nevoi.

Oare de ce doar unii vor să fie învățați

Când nimeni nu te-ntreabă de ai carte,

Mai bine e să ai pe undeva o cunoștință

Și-atunci vei fi în vârf și nu dat deoparte.

Oare de ce în lume există nedreptate

Și ne mințim unii pe alții neîncetat,

Când bine-ar fi să pedepsim minciuna

Iar adevărul prin orice mijloc...căutat!

Te invit să bem un ceai 

Dacă ai plăcere, 

Vreau să-ți spun o vorbă 

Și plec în tăcere. 

Știu că ești nefericită 

De la o vreme, 

Și mereu lumii afirmi 

Că trăiești blesteme. 

Mult timp n-a trecut 

De la despărțire, 

Însă, tare ți-ai dorit 

Asta, să devin-o știre.

Nu pot să-ți aduc acuze 

Și nici vorbe grele, 

Și doar simt să-ți spun 

Care-s ofurile mele. 

Când  ne-am despărțit 

Tu, doar ai rostit, 

Că multe s-au adunat

Și pe alta am iubit. 

N-ai dorit să discutăm 

Și ai plecat în grabă, 

Și printre uși ai afirmat 

Că dragostea e oarbă. 

Nu am văzut că suferi 

Și nici vreo întristare, 

Așa că îndrăznesc să cer 

S-avem o împăcare. 

Te-aștept c-un ceai fierbinte 

Cu miere îndulcit, 

Să pot să zic și să m-auzi 

Că doar cu tine-s...fericit!

Doamne,

nu trupul meu mă doare cel mai tare,

ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.

Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,

că s-au uscat izvoarele visului,

că freamătul inimii s-a stins

sub povara unor zile care nu mai ard.

Nu mai tresar la frumusețea zorilor,

nu mai plâng când aud numele Tău,

ci doar Te caut în golul

care a crescut odată cu mine.

E o bătrânețe a duhului,

nu a oaselor, ci a speranței.

Mă simt ca o carte răsfoită prea des,

cu pagini șterse de lacrimi

pe care nimeni nu le mai citește.

Dar Ție, Doamne,

Îți aduc această bătrânețe lăuntrică

ca pe o ofrandă tăcută,

și Te rog: fă din ea pământ nou.

Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,

să înverzească din nou,

să creadă din nou,

să viseze și să Te strige

cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.

Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,

ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

-Trezeștete odată!
Așa cum nu faci niciodată!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
-Dar asta vreau!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!

-Eu nu cred că ințelegi,
de ce,
eu vreau,
să plec de-aice de tot eu
plăng,
când,
toți de lânga mine mor!

-Trezeștete odată!
Așa cum nu faci niciodată!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!
Ascunde rănile și trezeștete la viață!
-Dar asta vreau!
Iată cum creezi o altă fabulă!
-Dar asta vreau!

-Eu nu cred că ințelegi,
de ce,
eu vreau,
să plec de-aice de tot eu
plăng,
când,
toți de lânga mine mor eu vreau
să plec și să nu mă-ntorc de loc,
când toți de lângă mine mor!

TATĂ!
TATĂ!
TATĂ!
TATĂ!

Tată, în mâinile tale eu îmi las duhul.
Tată, în mâinile de ce m-ai părăsit!?
ÎN ochii tău m-ai părăsit!
ÎN gândul tău m-ai părăsit!
ÎN inima ta m-ai părăsit oh,
înțelege te rog,
de ce,
eu vreau,
să plec de-aice de tot eu
plăng,
când,
toți de lânga mine mor eu vreau
să plec și să nu mă-ntorc de loc,
când toți de lângă mine mor!

Noaptea cade-n ecranul aprins

degetul curge, lin, întins,

prin vieți paralele, lucioase,

fericiri scurte, tăioase.

Orașul bate sub astfalt,

un puls de neon, vertical.

Stelele - tot mai departe-s puse.

Le caut în sticlă, nu-s puse.

Între alerte, pauză rară:

vântul respiră, lumea se-ndreaptă.

O lumină simplă, fără glas,

o clipă care nu are pas.

Poate sensul nu se prinde,

poate doar se lasă-n minte.

ca un scroll domol, discret,

printre stele, pe internet.

Cuvinte cheie de la o minte incuiată
Toți sunt artiști intr-o lume deja pictată
Toți dau sfaturi dar nimeni nu învață
Toți atârnă de același fir de ață

Toți sunt diamante dar nu strălucesc
Toți au calea dreaptă dar ei rătăcesc
Toți recită din ceva deși nu citesc
Toți au aceleași scuze atunci când greșesc

Toți caută iubirea în cei ce i-au rănit
Toți cred că nu ne-am născut in locul potrivit
Toți se trezesc cu aceeași zi pe repeat
Toți vor mișcare deși au fugit

Toți se regăsesc in ce nu au trăit
Toți visează deși nu au dormit
Toți au bani deși nu iși permit
Dar adevărata bogăție e-n sufletul fericit.