Random creations :)
Ce am fost eu?
Ce am fost eu?-se-ntreaba,pierdut in întunericul nopții.
-Un luptător,ai ținut piept sorții...
Si-atunci de ce nefericirea mă îneacă,
De ce sunt singur rătăcind in noapte?
-Cauti un suflet,poate...
Da,tu cu tine ești ca un vânt printre ruine,
Tu cu tine,ca tacerea într-un pustiu,
Ca cerul negru deasupra unui câmp ars,
Ca lira fara arcuri,clopotul fara glas.
Singuratatea-i chinul ce mi-a fost sortit..
In noapte rătăcește o biată silueta,
Cu gânduri grele,triste
Biet suflet neiubit...
Blestem
Blestemat să-ţi fie neamul,
Câine fără sânge de român,
Pe grumaz îţi şade hamul,
Şi ne vinzi la neam păgân.
Bestemată ţi-e tăcerea,
Că ascunzi sub ea venin,
Ţării i-ai vândut averea,
Şi - azi e slugă la străin.
Blestemaţi suntem şi noi,
C-am pus friţul să conducă,
Peste tot apar ciocoi,
Ce vor bani dar fără muncă.
Trist şi singur e norodul,
Mulţi, puţini, câţi am rămas,
De când a pornit exodul,
Ţara-i stinsă... fără glas.
Tot românul lucră-n lume,
Şi s-a smuls din rădăcini,
Şi-a corcit şi neam, şi nume,
Devenind treptat străini.
Blestemat neamul vă fie,
Guvernanţi şi preşedinţi,
Să pieriţi toţi pe vecie,
Să nu fiţi nicicând părinţi.
Delir
Zboară tăcerile în stol plutind frustrate
Vântul cuvintelor suflând introvertit
Ascunse gânduri clocotesc îngrijorate
Poartă delirul sentimentului rănit
Visele ard păcătuind necenzurate
Umblă vopsite povestind adăpostit
Conturbă noaptea delirând exagerate
Spre dimineață fumegând s-au risipit
Zilele curg orbecăind îndurerate
Caută stelele privirilor grăbit
Apar năluci ademenind idei ciudate
Delirul naște adevăr închipuit
Au înflorit dezamăgirile uscate
Durerea veștedă rodește ascuțit
Rumegă caii tulburările plantate
Aleargă liberi delirâd nemărginit
Pădurea norilor stropește ploi bogate
Soarele umbrelor pășește alungit
Tritețea umedă șoptește de sub pleoape
Delirul crește amețind rostogolit
PRIVESC, GÂNDESC
Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.
Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:
- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...
Privesc , mă privesc…
Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...
Înger sau demon
Eu nu sunt om – nu pot fi.
Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,
Prea multe voci care strigă în același timp:
Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.
Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză
Să se stingă.
Sunt înger când dau tot ce am –
Inima mea e un altar pentru ceilalți,
O punte peste prăpăstiile lor.
Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,
Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.
Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine
Pentru a-i ține întregi?
Dar uneori, suferința mă schimbă –
Devine o umbră care-mi atinge mâinile,
Și devin demon.
Răzbunarea mea nu e un foc,
E o gheață care curge prin venele mele,
Rece, tăcută, nemiloasă.
Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,
Dar nici nu-mi pare rău.
Mă simt vie doar la extreme.
Vreau să fiu peste tot, să văd totul,
Să cunosc fiecare colț al lumii,
Să strâng toate iubirile posibile,
Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,
Adorată de mulțimi și în același timp
Singură până la os.
Mă epuizez alergând spre validare,
Dar și ea mă dezgustă –
Centrul atenției e o scenă
Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.
Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,
Și totuși urlu după cineva
Care să pătrundă haosul din mine
Fără să-mi ceară să-l traduc.
Viața asta îmi pare mică,
Prea strânsă pentru inima mea expansivă,
Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.
Vreau să trăiesc nebunește,
Ireal, irațional, ca un vis euforic,
Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,
Să fiu o explozie care nu se mai oprește.
Dar mă simt moartă în același timp,
Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.
Și creierul meu e obosit,
Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.
Nu știu dacă pot să mă opresc,
Nu știu dacă vreau.
Poate sunt înger, poate demon.
Poate am fost menită să fiu amândouă.
Un paradox viu, un haos frumos.
Dar undeva, în acest carusel de extreme,
Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:
„Ești destul. Tu, așa cum ești,
Cu toate contradicțiile tale,
Ești destul.”
Ce am fost eu?
Ce am fost eu?-se-ntreaba,pierdut in întunericul nopții.
-Un luptător,ai ținut piept sorții...
Si-atunci de ce nefericirea mă îneacă,
De ce sunt singur rătăcind in noapte?
-Cauti un suflet,poate...
Da,tu cu tine ești ca un vânt printre ruine,
Tu cu tine,ca tacerea într-un pustiu,
Ca cerul negru deasupra unui câmp ars,
Ca lira fara arcuri,clopotul fara glas.
Singuratatea-i chinul ce mi-a fost sortit..
In noapte rătăcește o biată silueta,
Cu gânduri grele,triste
Biet suflet neiubit...
Blestem
Blestemat să-ţi fie neamul,
Câine fără sânge de român,
Pe grumaz îţi şade hamul,
Şi ne vinzi la neam păgân.
Bestemată ţi-e tăcerea,
Că ascunzi sub ea venin,
Ţării i-ai vândut averea,
Şi - azi e slugă la străin.
Blestemaţi suntem şi noi,
C-am pus friţul să conducă,
Peste tot apar ciocoi,
Ce vor bani dar fără muncă.
Trist şi singur e norodul,
Mulţi, puţini, câţi am rămas,
De când a pornit exodul,
Ţara-i stinsă... fără glas.
Tot românul lucră-n lume,
Şi s-a smuls din rădăcini,
Şi-a corcit şi neam, şi nume,
Devenind treptat străini.
Blestemat neamul vă fie,
Guvernanţi şi preşedinţi,
Să pieriţi toţi pe vecie,
Să nu fiţi nicicând părinţi.
Delir
Zboară tăcerile în stol plutind frustrate
Vântul cuvintelor suflând introvertit
Ascunse gânduri clocotesc îngrijorate
Poartă delirul sentimentului rănit
Visele ard păcătuind necenzurate
Umblă vopsite povestind adăpostit
Conturbă noaptea delirând exagerate
Spre dimineață fumegând s-au risipit
Zilele curg orbecăind îndurerate
Caută stelele privirilor grăbit
Apar năluci ademenind idei ciudate
Delirul naște adevăr închipuit
Au înflorit dezamăgirile uscate
Durerea veștedă rodește ascuțit
Rumegă caii tulburările plantate
Aleargă liberi delirâd nemărginit
Pădurea norilor stropește ploi bogate
Soarele umbrelor pășește alungit
Tritețea umedă șoptește de sub pleoape
Delirul crește amețind rostogolit
PRIVESC, GÂNDESC
Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.
Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:
- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...
Privesc , mă privesc…
Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...
Înger sau demon
Eu nu sunt om – nu pot fi.
Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,
Prea multe voci care strigă în același timp:
Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.
Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză
Să se stingă.
Sunt înger când dau tot ce am –
Inima mea e un altar pentru ceilalți,
O punte peste prăpăstiile lor.
Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,
Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.
Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine
Pentru a-i ține întregi?
Dar uneori, suferința mă schimbă –
Devine o umbră care-mi atinge mâinile,
Și devin demon.
Răzbunarea mea nu e un foc,
E o gheață care curge prin venele mele,
Rece, tăcută, nemiloasă.
Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,
Dar nici nu-mi pare rău.
Mă simt vie doar la extreme.
Vreau să fiu peste tot, să văd totul,
Să cunosc fiecare colț al lumii,
Să strâng toate iubirile posibile,
Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,
Adorată de mulțimi și în același timp
Singură până la os.
Mă epuizez alergând spre validare,
Dar și ea mă dezgustă –
Centrul atenției e o scenă
Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.
Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,
Și totuși urlu după cineva
Care să pătrundă haosul din mine
Fără să-mi ceară să-l traduc.
Viața asta îmi pare mică,
Prea strânsă pentru inima mea expansivă,
Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.
Vreau să trăiesc nebunește,
Ireal, irațional, ca un vis euforic,
Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,
Să fiu o explozie care nu se mai oprește.
Dar mă simt moartă în același timp,
Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.
Și creierul meu e obosit,
Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.
Nu știu dacă pot să mă opresc,
Nu știu dacă vreau.
Poate sunt înger, poate demon.
Poate am fost menită să fiu amândouă.
Un paradox viu, un haos frumos.
Dar undeva, în acest carusel de extreme,
Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:
„Ești destul. Tu, așa cum ești,
Cu toate contradicțiile tale,
Ești destul.”