1  

Un tremur de cer

 

Azi frunza cade cu un tremur de cer,

Și când o ating mâna îmi devine cenușă,

Dar în amintirea ta încontinuu tot cer, 

Ca toamna să vină și să-mi bată la ușă.

 

Din urme-ți rămâne un drum neterminat,

Pe care-l străbat fără motive, mereu,

Și pasul mă cheamă pe un țărm desenat, 

Din lucrurile pierdute de tine și eu... 

 

Orașul se strânge sub pleoapele grele,

Ferestrele ard cu un dor fără glas,

Te caut prin aer, prin tainele mele,

Ca pe-un adevăr care n-a fost și-a rămas.

 

Și dacă va ninge peste tot ce-am tăcut,

Peste frunza, peste cerul de ieri,

Te voi recunoaște în primul minut, 

În care nu doare să mai cer ce nu ceri.

 

Și înțeleg, târziu, că nu trebuie să vină

Nici toamna, nici tu, nici vreun semn din afară,

Fiindcă dorul nu cere, el creează lumină 

Și-o lacrimă-n ochi, atât cât să doară.

 

Iar eu rămân simplu, cu palma deschisă,

Fără să mai cer ce nu poate veni,

Și toamna din mine e acum necuprinsă, 

Și întreaga-mi ființă parcă nici n-ar mai fi.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Un tremur de cer

Data postării: 6 ianuarie

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 441

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Sfârșit

 

Un strop de ploaie am sorbit pe gene,

Și am privit cu ochii umezi multă vreme,

Apoi sub paşii mei mărunți și moi,

Au început să se stârnească zilnic ploi.

 

Pe-un val, eu l-am închis în scoică,

Iar mării i-am luat din cer o doică,

S-o legene ușor cu mâini de fată,

Să nu mai facă valuri niciodată.

 

Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,

Şi l-am închis în tub plăpând de nai,

Să nu mai șuiere turbat pe munte,

Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.

 

Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,

Şi adesea, aici, în criptă am simțit,

Cum vin, și-mi trec peste mormânt,

Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...

Mai mult...

Pădurea din mine

 

Din creier îmi cresc ramuri, 

Și gândurile îmi sunt frunze, 

Pe piele-mi ung balsamuri, 

Din primăveri confuze. 

 

Din inimă-mi curg ape,

Iar sângele-i izvorul, 

Ce-aduce-n mine șoapte, 

Când bea dintrânsul dorul. 

 

Pe spate-mi cresc coline,

Din carnea care geme,

Izvoare plâng în sine, 

Stând seci de multă vreme. 

 

În oase timpul scurmă,

Cu gheare de lumină,

Și-n trupul meu se curmă, 

O toamnă fără vină.

 

Mi-s brațele-n spirale,

Cu flori cerul îmbrac, 

Să plouă cu petale, 

De crini neînfloriți și mac. 

 

Sub pași se nasc cărări,

Ce duc spre zări înguste,

Și-n urmă las iertări, 

Ca moartea să mă guste. 

 

Din trup mi se desprinde, 

Pădurea mea tăcută,

Copacul ce cuprinde, 

O toamnă dispărută, 

 

Și-n ramul lui, ramuri mă știu,

Ca freamăt de tăcere,

Iar vântu-mprăștie când scriu,

Doar frunze de durere... 

 

Mai mult...

Nu mai pot vedea durere

 

Nu mai pot vedea durerea,

Ochii-mi triști mereu se-nchid,

Și nu am deloc puterea,

Suferința s-o închid.

 

Nu mai pot vedea durerea,

Peste tot copii bolnavi,

Doamne, dă-le mângâierea,

Și nu-i fă tristeții sclavi.

 

Nu mai pot vedea durerea,

Nici în ochii mamei stinse,

Ce își sprijină căderea,

În iluzii necuprinse...

 

Nu mai pot vedea durere,

Doamne, schimb-o în lumină,

Fă din plâns o Înviere,

Și din jale o ruină...

 

Nu mai pot vedea durere,

Dar o port, și-o voi purta,

Până când, într-o tăcere,

Tu, pe cruce-o vei lua...

Mai mult...

Nocturnă

 

 

În tăcerea nopții umbra-mi respiră,

Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,

Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,

Strivit sub povara unei clipe amare.

 

Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,

Mă caut întruna printre picuri de ploi,

Noaptea din mine încet se revoltă,

Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.

 

Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,

Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,

Departe de lume plânsul nopții ascult,

Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.

 

Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,

Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,

Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,

Și în întuneric, înnoptat mă topesc.

Mai mult...

Gândul

 

Onorez tragedii și viața-mi aplaud, 

Doar zori și apus răspândesc, 

Privesc la un înger cum cântă din flaut, 

Și bâlbâi prin semne că cerul iubesc. 

 

Păstrez rugăciuni în stoc multă vreme, 

În mine se lăfăie un Buddha nervos, 

Adâncul mi-i tulbur și ochiul se teme, 

Când carnea îl ceartă degeaba pe os. 

 

O brumă mi se lasă dimineața pe creier, 

Anulez hotărâri doar clipind din privire, 

Întâmplarea de mâine, eu azi o cutreier, 

Profanând prin cuvinte tot ce înseamnă iubire. 

 

Mă plimb printre ore cu pași de cenușă,

Timpul mă poartă ca pe-un viciu discret,

În piept se adună o toamnă supusă,

Cu frunze ce cad fără nici un regret.

 

Îmi port ego-ul ca pe-o rană deschisă,

Sub hainele ude dospește un frig,

Tăcerea mă mușcă, lent, indecisă,

Iar gândul clădește în minte un dig. 

 

Rămân între umbre, adiere de vânt, 

Cu sensuri ce mor dinainte să știe,

Nu cer izbăvire, nici cer, nici mormânt, 

Doar gândul ce vine, sânge să-mi fie,

 

Să pot să mă strâng ca-ntr-o gară pustie,

Unde sosirile au fost demult anulate,

Fiindcă-mi șade pe umeri o vină târzie, 

Și-n sânge se plimbă trădări neiertate.

 

Mai simt încă aerul greu de sub mine,

Un gol care scârțâie lent, cerebral,

În trup îmi pătrund sentimente străine, 

Și ziua se-nchide incorect și banal. 

 

Nu mai vindec nimic, las totul să doară,

Iubirea, credința, nervul lucid,

Sub cerul ce-atârnă de-o bucată de sfoară, 

Gândul mi-l nasc și apoi îl ucid. 

Mai mult...

Trăiri contorsionate

 

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,

Rânjetul mi-e zâmbet,

Zâmbetul mi-e grimasă,

Iar grimasa mi-e urlet.

Urletul mi-e geamăt,

Geamătul mi-e suspin.

Suspinul mi-e mângâiere,

Iar mângâierea, strigătul meu,

Cufundat atemporal în tăcere.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Renunț

Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar 

De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar 

În iubire toate încercările mele au fost în zadar.

 

De ceva vreme am în cap un singur gând murdar 

Să renunț la toate și din lumea asta să dispar 

Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.

 

Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?

Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit 

Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic 

O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic 

 

Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț 

În fața justiției supreme mă autodenunț 

Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut

Mai mult...

Emoții 8

 

Noaptea nu cade —

ea se așterne ca o mână blândă,

peste gândurile

care nu te lasă să dormi.

 

Stelele nu sunt doar lumină,

sunt brațele nopții întinse

spre tine, atunci când te simți

singur.

 

Fiecare umbră e o poveste nerostită,

un dor fierbinte din pieptul ascuns

al soarelui...

 

O floare care își închide

seara petalele, nu moare —

ci adoarme în taina unei rugăciuni

pe care o știe doar pământul.

Mai mult...

Să fim buni!

Mă uit în jur si, nu-nteleg,

De unde vine, atâta răutate,

Aș vrea s-adun și, să culeg,

Un mic buchet, de bunătate

 

Ma rog si, zilnic mă închin,

Și îmi doresc, eu, cu ardoare,

Să văd mereu, Cerul senin,

Și Soarele, cum după nor apare

 

Dar parcă, a mea ruga zboară,

Și-mi pun mereu o întrebare,

De ce norii, mai rar coboară,

Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?

 

Când mic copil, creșteam în sat,

Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,

Ca ele azi și, omul s-a schimbat,

Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri

 

Ne punem întrebări, fără răspunsuri,

Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,

Și ne expunem, permanent la riscuri,

Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt

 

Suntem, din ce în ce, mai mândri,

Și lacomi, fără nicio cumpătare,

Cu toții am uitat, să mai fim tandri,

Și uneori chiar mânioși, fără răbdare

 

Avem cu toții, iubire mare de arginți,

Si ne lipsește, dragostea aproapelui,

Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,

Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului

 

Cu cel sărac, nu suntem milostivi,

Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,

În lumea noastră, suntem captivi,

Și adunăm muncind și, zi și noapte

 

Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,

Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,

Si implorăm mereu, Divinitatea,

Să ne ajute și, să-navem suferințe

 

Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,

Pe cei ce credem, că ne-au greșit,

Și nici să dăm, din pâinea câștigată,

Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit

 

Dacă deschidem, bine, ochii minții,

Vedem în clar, când Sus plecăm,

Cum toți suntem egali, în fața morții,

Nimic material, nici bani, noi nu luăm

 

Așa că pe pământ, cât mai trăim,

Să nu uităm, să facem fapte bune,

Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,

Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mai mult...

Cândva în sat!

E seară iar în satul meu natal,

Și umbra e din ce în ce mai lungă,

Iar soarele se duce după deal,

Să-apună, ca mâine să-neajungă

 

Pe drum trec istoviți țaranii,

Venind pe jos de pe ogoare,

Ei sub căciuli își ascund anii,

Și fețele ridate, arse de soare

 

În fața lor agale merg vitele,

Sătule, târându-și greu ugerele,

La muls ele vor umple donițele,

La schimb primindu-și tainurile

 

La porți pe bănci stau babele,

Cu mâna-n vânt semne făcând,

Chemându-și către curte vitele,

Ce se găsesc amestecate-n cârd

 

Pe ulițe copiii joacă-o miuță,

Cu-o minge din cârpe cusută,

Din când în când câte-o căruță,

Și-n urma ei legată, trasă, o văcuță

 

E ora când în sat se simt mirosuri,

Venite din casa gospodinelor,

Mâncăruri gătite, stropite cu sosuri,

Ce vor fi servite cu drag la cină soților

 

Și-n fiecare casă se-aude rugăciune,

Rostită de cei ce au ajuns acasă,

Ei mulțumesc și fac o plecăciune,

Și rând pe rând se pun la masă

 

Aminte îmi aduc și nu am cum să uit,

Când tata-ntreba pe fiecare-n parte,

Dacă la școala noi lecția-am știut,

Și cum el ne-ndemna să învățăm carte

 

Din sat la studii, departe am plecat,

Armata am făcut-o sub tricolor,

Prin școli m-am pregătit și educat,

Iar în armată am învățat, cuvântul dor

 

Acum mă-ntorc mai rar ca altădat'

Pe drum nu-i recunosc pe tineri,

Necunoscut am devenit în sat,

Și simt că timpul n-a-iertat...pe nimeni!

 

 

Mai mult...

ÎNVĂȚAREA LUMINII

ÎNVĂȚAREA LUMINII

 

Am învățat lumina

din lucrurile simple:

dintr-o dimineață liniștită,

dintr-un cuvânt spus la timp,

dintr-o inimă care nu se grăbește.

 

trecem prin zile

adunând fragmente de sens,

fără să știm care clipă

ne va rămâne în suflet

pentru totdeauna.

 

Frumusețea  nu strigă.

Ea se așază încet

În felul în care așteptăm,

în dragostea care nu pleacă

la primul vânt.

 

Și poate viața nu e 

despre a străluci mereu,

ci despre a rămâne lumină

chiar și atunci

când nimeni nu privește.

 

Iar dacă ceva merită păstrat,

nu e clipa

ci urma ei

în noi.

Mai mult...

Cumpăna

Surâse iarna pe la colțuri 

Sfioasei primăveri,ce -n prag

Sufla izul ei pe țurțuri,

Muguri presăra -n șirag.

 

Nervos Gerul dă năvală,

Pretinzând tribut la tron,

Împroșcând din el rafală,

Antrenat de -un Maraton.

 

Se iscă ceartă în casă,

Împărțiră bolta-n două;

Vremea-i mustră, capricioasă;

Stă să ningă ori să plouă?..

 

Istoviți de- atâta vrajbă,

Vânau în ei un compromis,

Adresându-si câte -o jalbă;

Conflictu -n grabă l-au închis.

 

Și aruncară zaru-n aer

Pt hazardul ce va cântări;

Cine va rămâne lider

Când soarele va răsări?...

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍