Psalmi - XIII - Sufletul rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Ștefan Hristian Trofin
Data postării: 24 iunie
Vizualizări: 36
Poezii din aceiaşi categorie
Îți mulțumesc Doamne
Îți mulțumesc Doamne Sfinte pentru toate binecuvântările primite căci de când am venit pe lume ,m-ai ținut de mana și mi-ai dat tot ce am avut nevoie,nu m-ai lăsat sa cad,sa plâng,sa spun nu pot!ai fost acolo lângă mine și m-ai încurajat sa merg tot înainte cu capul sus și cu încredere în Tine ca tot ce azi nu merge bine mâine va fi asa cum trebuie sa fie! Eu am greșit înaintea Ta,nu am simtit iubirea pt Tine și te-am părăsit fără sa ma uit la ce am avut și am pierdut! Tu însă ai continuat să ma iubești venind la ușa casei mele și luminându-mi mintea și inima mi-ai aratat drumul spre lumina și o viata mai buna! Îți mulțumesc pentru tot ce primesc și te rog nu ma lasă să te părăsesc.
Blestemul prezentului
Prezentul calcă în picioare tot ce prinde în vajnicele-i brațe!
Pământul cu munții și marea
Pe tine,pe mine,pe voi,pe noi toți ;
Și-n timpul acesta se calcă pe sine fără să știe nebunul că moare!
Prezentul este viața sau moartea și istoria toată este clipa ce vine din trecutul ce mort pare dar nu este!
Vechiul trăiește clipa prezentă,
Precum strămoșii tăi morți de milenii
Respiră acum prin tine!
(10 septembrie 2023 H.S Irepetabila iubire)
50 de nuante de gri
si daca miine va fi mult mai bine,
sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.
deja nu mai trec fiori reci prin mine,
cind imi amintesc momente fierbinti.
si daca miine vom muri in furtuna,
sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.
eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,
poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.
mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,
iar sa respiram ne va fi foarte greu.
eu stiu, sa ating tot nervul din tine,
iar tu stii, unde e sufletul meu.
uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -
zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.
dar sa stii, la final, cind punct se va pune,
viu va ramine doar unul din doi.
si, daca victoria eu voi detine,
n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.
eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine
a ochilor tai 50 de nuante de gri.
Specialistul!
Cândva demult visul a fost s-ajung
Un asistent sau un medic veterinar,
Ca să tratez toți pacienți-n suferință
Și liniște s-aduc în casă la gospodar.
În curte-aveam tot timpul animale
Și din păcate se mai și îmbolnăveau,
Atunci plângeam și tare sufeream
Când unele din ele chiar mureau.
De timpuriu mi-am pus în gând
Să-nvăț și să urmez o facultate,
Ca să devin doctor de animale
Să le tratez și să le văd salvate.
Visul frumos în timp s-a împlinit
Și-am devenit specialist cu acte,
Ani mulți profesiei m-am dedicat
Fără a ști adesea de-i zi sau noapte.
Acum când anii mi se scurg la vale
Și-s întrebat ce-i important în viață,
Fără a ezita voi spune...învață carte
Și multă trudă de vrei ceva în străiță!
Fǎrǎ rost...
O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
Îți mulțumesc Doamne
Îți mulțumesc Doamne Sfinte pentru toate binecuvântările primite căci de când am venit pe lume ,m-ai ținut de mana și mi-ai dat tot ce am avut nevoie,nu m-ai lăsat sa cad,sa plâng,sa spun nu pot!ai fost acolo lângă mine și m-ai încurajat sa merg tot înainte cu capul sus și cu încredere în Tine ca tot ce azi nu merge bine mâine va fi asa cum trebuie sa fie! Eu am greșit înaintea Ta,nu am simtit iubirea pt Tine și te-am părăsit fără sa ma uit la ce am avut și am pierdut! Tu însă ai continuat să ma iubești venind la ușa casei mele și luminându-mi mintea și inima mi-ai aratat drumul spre lumina și o viata mai buna! Îți mulțumesc pentru tot ce primesc și te rog nu ma lasă să te părăsesc.
Blestemul prezentului
Prezentul calcă în picioare tot ce prinde în vajnicele-i brațe!
Pământul cu munții și marea
Pe tine,pe mine,pe voi,pe noi toți ;
Și-n timpul acesta se calcă pe sine fără să știe nebunul că moare!
Prezentul este viața sau moartea și istoria toată este clipa ce vine din trecutul ce mort pare dar nu este!
Vechiul trăiește clipa prezentă,
Precum strămoșii tăi morți de milenii
Respiră acum prin tine!
(10 septembrie 2023 H.S Irepetabila iubire)
50 de nuante de gri
si daca miine va fi mult mai bine,
sa-mi spui despre asta sau mai bine sa-mi cinti.
deja nu mai trec fiori reci prin mine,
cind imi amintesc momente fierbinti.
si daca miine vom muri in furtuna,
sa fii fericit, ca nu-i nevoie sa fugi.
eu nu te iubesc si, daca nu ti-e totuna,
poti azi sa vii si-ncet sa ma distrugi.
mi-e frica, ca miine n-o sa fie mai bine,
iar sa respiram ne va fi foarte greu.
eu stiu, sa ating tot nervul din tine,
iar tu stii, unde e sufletul meu.
uneori despre tine amuzant lumea-mi spune -
zgircit astepti, ca sa scriu versuri noi.
dar sa stii, la final, cind punct se va pune,
viu va ramine doar unul din doi.
si, daca victoria eu voi detine,
n-o sa mai iau pixu-n miina si nu voi mai scri.
eu nu te iubesc, dar cunosc foarte bine
a ochilor tai 50 de nuante de gri.
Specialistul!
Cândva demult visul a fost s-ajung
Un asistent sau un medic veterinar,
Ca să tratez toți pacienți-n suferință
Și liniște s-aduc în casă la gospodar.
În curte-aveam tot timpul animale
Și din păcate se mai și îmbolnăveau,
Atunci plângeam și tare sufeream
Când unele din ele chiar mureau.
De timpuriu mi-am pus în gând
Să-nvăț și să urmez o facultate,
Ca să devin doctor de animale
Să le tratez și să le văd salvate.
Visul frumos în timp s-a împlinit
Și-am devenit specialist cu acte,
Ani mulți profesiei m-am dedicat
Fără a ști adesea de-i zi sau noapte.
Acum când anii mi se scurg la vale
Și-s întrebat ce-i important în viață,
Fără a ezita voi spune...învață carte
Și multă trudă de vrei ceva în străiță!
Fǎrǎ rost...
O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...
E plin pocalul cu durere
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
E vai şi amar de lume,
Căci judele e rău şi orb,
Iubirea devenind genune,
În ochiul său de corb.
Şi-n sufletu-i de piatră,
Dreptatea e secată,
Căci poartă-n gând şi-n faptă,
O falsă judecată.
Doar îndoieli în noi suspină,
Cât corbii-s sus pe cracă,
Şi-n hrubele făr` de lumină,
Trăim o viaţă acră.
E plin pocalul cu durere,
Şi suferinţa se deşartă,
La masă stau cei cu putere,
Şi hotărăsc cui s-o împartă.
Alte poezii ale autorului
Psalmi - LXV - În mine se luptă doi oameni
În mine se luptă doi oameni, Doamne:
unul Te caută plângând,
altul fuge de Tine râzând.
Unul vrea să Te slujească,
altul își face din mândrie tron.
Mă ridic cu Tine dimineața
și mă culc cu umbra fără nume.
Unul își rupe genunchii în rugă,
altul își ascute cuvintele
ca să judece, să rănească, să biruie.
Doamne, câți sunt în mine?
Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?
Cine sunt eu, dacă mă schimb
la fiecare bătaie de inimă?
Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,
îmbracă-l în tăcere,
până când va auzi cum strigă
celălalt – copilul Tău –
care se zbate să respire în lumină.
Fă să rămân acela
care Te iubește cu frică și cu dor,
nu cel ce Te uită
de cum iese din biserica inimii sale.
Doamne, nu mă lăsa
să fiu o scenă de război fără sfârșit.
Fă pace în mine.
Și lasă să rămână viu
doar omul care Te cheamă.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - II - Frate cu Iov
Ia-mi tot, Doamne.
Despoaie-mi viața de hainele ei moi.
Rupe-mi pâinea în două
și lasă vântul să mi-o fure.
Să nu mai am nimic —
nici nume, nici masă, nici vis.
Fă-mă frate cu Iov,
cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,
dar n-a pierdut cerul din priviri.
Dacă Tu ești mai mult decât toate,
arată-mi asta luându-mi totul.
Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,
lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.
Dă-mi fierberea întrebării lui,
răbdarea zdrobită,
tăcerea când prietenii-l judecau
și nădejdea aceea care nu se stinge,
chiar când nimic nu mai are rost.
Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.
Că sufletul e mai prețios decât carnea.
Că Tu ești acolo și în cenușă,
și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.
Ia-mi tot.
Dar nu-mi lua glasul
cu care Te pot striga.
Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.
Psalmi - LXV - În mine se luptă doi oameni
În mine se luptă doi oameni, Doamne:
unul Te caută plângând,
altul fuge de Tine râzând.
Unul vrea să Te slujească,
altul își face din mândrie tron.
Mă ridic cu Tine dimineața
și mă culc cu umbra fără nume.
Unul își rupe genunchii în rugă,
altul își ascute cuvintele
ca să judece, să rănească, să biruie.
Doamne, câți sunt în mine?
Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?
Cine sunt eu, dacă mă schimb
la fiecare bătaie de inimă?
Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,
îmbracă-l în tăcere,
până când va auzi cum strigă
celălalt – copilul Tău –
care se zbate să respire în lumină.
Fă să rămân acela
care Te iubește cu frică și cu dor,
nu cel ce Te uită
de cum iese din biserica inimii sale.
Doamne, nu mă lăsa
să fiu o scenă de război fără sfârșit.
Fă pace în mine.
Și lasă să rămână viu
doar omul care Te cheamă.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - II - Frate cu Iov
Ia-mi tot, Doamne.
Despoaie-mi viața de hainele ei moi.
Rupe-mi pâinea în două
și lasă vântul să mi-o fure.
Să nu mai am nimic —
nici nume, nici masă, nici vis.
Fă-mă frate cu Iov,
cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,
dar n-a pierdut cerul din priviri.
Dacă Tu ești mai mult decât toate,
arată-mi asta luându-mi totul.
Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,
lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.
Dă-mi fierberea întrebării lui,
răbdarea zdrobită,
tăcerea când prietenii-l judecau
și nădejdea aceea care nu se stinge,
chiar când nimic nu mai are rost.
Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.
Că sufletul e mai prețios decât carnea.
Că Tu ești acolo și în cenușă,
și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.
Ia-mi tot.
Dar nu-mi lua glasul
cu care Te pot striga.
Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.