Lumina din interior.

Când se-aude clopotul bătând,
Și te pleci cu fruntea la pământ,
Simți o pace-n suflet coborând,
Mai există ceva sfânt.

Când privești la pruncul ce zâmbește,
Și iubirea-n inimi se trezește,
Iar speranța-n lume nu sfârșește,
Mai există ceva sfânt.

Când te-ntoarce dorul către casă,
Unde pâinea caldă e pe masă,
Și de griji străine nu-ți mai pasă,
Mai există ceva sfânt.

Când mai ai cui spune o poveste,
Și primești o mângâiere, blând,
Câtă vreme dragostea mai este,
Mai există ceva sfânt.

Când un râu își caută cărarea,
Și se-nchină munților și marea,
Când în rugăciuni găsești iertarea,
Mai există ceva sfânt.

Când mai poți să plângi de fericire,
Și găsești în toate o sclipire,
Cât trăim sub cer, în omenire,
Mai există ceva sfânt.

Scularea din somnul morții,

Popor român, ridică-te-odată,

Căci te-au jefuit toți hoții,

Ca niciodată, țara-ți prădată.

Ți-au spus că vei fi bogat,

Să nu te-ndoiești de glasul lor,

Dar au voit să rămâi subjugat,

Prin șirul nesfârșit al patimilor.

Acum ori niciodată, Român viteaz,

Ridică-ți fruntea, nu mai sta-n tăcere,

Scoală-te, necontenit să fi treaz,

Corupția s-o înfrunți din răsputere.

Sub cerul blând, cu zbor de rândunici,

Se-ntinde fluviul larg, cu glasuri mici,

Dunărea curge sublim mângâietoare,

Legănând păduri, câmpii și izvoare.

În ape joacă umbrele de plopi,

Maluri verzi ascund tăcuți cocori,

Vântul aduce miros de fân cosit,

Iar timpul pare-n valuri adormit.

Stoluri de pescăruși zidesc văzduhul,

Cu aripi albe, mângâind vălătucul,

De nori ce-și caută odihna lin,

În apa fluviului, oglindă de senin.

Dunărea, fluviu splendid, fără sfârșit,

Leagăn de viață, drum necontenit,

Îmbrățișezi anumite ținuturi felurite,

Aduci cu tine prin valuri, clipe liniștite.

Eminescu, nume drag și iubit,

Tu ai trezit a lumii visare,

Ai pus o vrajă în orice cuvânt,

Și-ai dat trăirii o nouă culoare.

Din Ipotești pornind spre infinit,

Ai scris de doină, codru și iubire,

Un geniu trist, de stele ocrotit,

Ce ne-a lăsat o scumpă moștenire.

Noi te păstrăm în inimi ca pe-o faclă,

Ce arde viu prin timp și prin furtună,

Ești diamantul pus în sfânta raclă,

A limbii noastre, adevărată cunună.

Azi te cinstim, poet al nemuririi,

Ce-ai scris cu foc pe bolta amintirii,

Ești glasul dulce-al codrului bătrân,

Simbol etern al neamului român.

Prin teiul sfânt ce florile își cerne,

Tu ai lăsat comori și slove eterne,

Iar lacul albastru, plin de nufări grei,

Îți poartă dorul printre flori de tei.

Luceafăr blând ce strălucești în noapte,

Ne-ai dăruit a dragostei dulci șoapte,

Și versul tău, izvor de apă vie,

Rămâne-n veci a noastră bogăție.

În noaptea rece, de cristal,

Pe cer o stea răsare,

E semn divin, e semn regal,

E zi de sărbătoare.

În Betleem, orașul mic,

O taină se împlinește,

Nu e palat, nu e nimic,

Doar ieslea ce sclipește.

Acolo Pruncul s-a născut,

Iisus, al nostru Mântuitor,

De îngeri mulți e cunoscut,

Ce-i cântă osanale în cor.

Păstorii vin să se închine,

Cu inima curată,

Speranța lumii acum vine,

Iubirea-adevărată.

E pace-n suflet și în gând,

E liniște deplină,

Dumnezeu, pe acest pământ,

Ne-a dăruit lumină.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Lângă Dunăre să mă îngropi,

Un smochin să-mi sădești,

Din el mereu să te servești.

Când am să mor, nu-mi vorbi trist,

Recită-mi la mormânt o poezie,

Când am să aud, am să subzist,

Într-o veșnică și pură amintire.

Când am să mor, te rog nu mă uita,

Lasă-mă să trăiesc în mintea ta,

Să nu dispar complet de pe pământ,

Căci atunci voi fi cu adevărat înfrânt.

Când am să mor, ține minte neapărat,

Căci un om moare cu adevărat,

Când de cei dragi a fost complet uitat,

De parcă vreodată nici n-a existat.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Niște crizanteme să-mi aduci,

Și indiferent cât ar fi de greu,

Să te crezi pururea în Dumnezeu.

Uneori mă gândesc la tine

La soarta ce mă așteaptă

La temnița de răni

Ce am adunat-o.

Eu vreau a ta durere

S-o pun la inima mea

Să simți fericirea

De la mine cândva.

Nu vreau să te alung

Pe tine, rană dulce,

Căci vreau ca să te am

La mine mereu.

Te-am iubit enorm de mult

Vreau să te păstrez mereu

Căci vreau să te am

La inima mea.

Lumina zilei o primim de Sus

Trimisă când soarele răsare,

E dimineață și rugă înălțăm

S-avem și azi pâine și sare

Părinții zi de zi se duc la muncă

Să câștigăm s-avem ceva pe masă,

Copiii merg la grădi și la școală

Bunicii singuri ne așteaptă-acasă

Pe înserat familia se reunește

După o zi cu bune și chiar rele,

Bunica, mama cina pregătește

Și toți vorbim câte-n lună și-n stele

Bunicul ne ridică pentru rugăciune

Și mulțumește pentru tot ce-avem,

Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm

Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm

Când masa de bunătăți este golită

Cu toții începem ziua să o povestim,

Unii la alții ne spunem cum a fost

Și în final spre dormitoare o țâșnim

Pe fir se-așează o nouă zi de muncă

Sau e duminică și-i mare sărbătoare,

Când pașii se îndreaptă către biserică

Să căpătăm iertare și binecuvântare

.........................................

E zi sau săptămână, lună sau an

E viața noastră toată pe pământ,

Sunt ei bunicii, părinții și copiii

Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii subterane cu zăcăminte puține,

Miner furios, jegos, ce scuipă pe jos –

să dai la schimb sănătate,

pe, vezi tu… diamante...

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii goale, aflate-n ruine,

Toată exploatarea, gândurile ș-apoi uitarea,

se strâng într-o lampă cu lumină difuză,

ce bate mai tare în mine decât pe tine.

In mina sanatatii mintale,

orizontul e limitat, perspectiva trădează,

adâncimea se ghicește de la suprafață.

Strălucirea eternă a minții neprihănite,

s-a rătăcit in doar câteva cuvinte.

Îmi pierd timpul, 

În cautarea timpului pierdut.

Între nucleul a ce sunt

și marginile a ce voi fi,

găsesc versiuni vechi ale mele

și nevoia de a le coase petice.

Strig străinului din mine:

— Băă, m-auzi?!

Îmi răspunde un ecou:

— Băă, m-asculți?!

De ce mereu vi și pleci,

Oare de ce îți bați joc de mine?

De ce mereu încerci să negi 

Că eu nu-nsemn nimic pentru tine?

Dacă este adevărat spune-mi de ce...

De ce nu pleci definitiv din a mea viață?

De ce îmi dai mereu falsă speranță?

Dacă ști că te iubesc, de ce îți bați joc?

Dacă vezi că ard, de ce pui paie pe foc?

De ce mereu îmi faci inima să plângă?

ÎNVĂȚAREA LUMINII

Am învățat lumina

din lucrurile simple:

dintr-o dimineață liniștită,

dintr-un cuvânt spus la timp,

dintr-o inimă care nu se grăbește.

trecem prin zile

adunând fragmente de sens,

fără să știm care clipă

ne va rămâne în suflet

pentru totdeauna.

Frumusețea  nu strigă.

Ea se așază încet

În felul în care așteptăm,

în dragostea care nu pleacă

la primul vânt.

Și poate viața nu e 

despre a străluci mereu,

ci despre a rămâne lumină

chiar și atunci

când nimeni nu privește.

Iar dacă ceva merită păstrat,

nu e clipa

ci urma ei

în noi.

Îndulcește-mi veninul, Doamne,

căci limba mea s-a făcut șarpe

și cuvântul meu – sabie.

Am vorbit adevăr, dar fără iubire,

și adevărul rostit fără Tine

a devenit otravă.

Mușcătura mea a lăsat răni,

nu pentru că am fost nedrept,

ci pentru că n-am fost blând.

Mi-am învins frații cu judecata,

dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.

Doamne, eu nu vreau să câștig,

ci să mântuiesc.

Nu vreau să am ultimul cuvânt,

ci ultimul suspin de milă

pentru cel care greșește.

Îndulcește-mi veninul,

să nu mai usture ce ating, ci să aline.

Să nu mai tai cu glasul,

ci să cos ce alții au rupt.

Fă din fierea mea untdelemn,

din spinii mei — mângâiere,

și din firea mea aprinsă —

o candelă care luminează

fără să ardă.

Cine sunt eu să mustru?

Dacă n-ar fi fost harul Tău,

aș fi fost cel dintâi rănit,

cel dintâi vinovat.

Și poate sunt.

De aceea strig:

îmblânzește-mă, Doamne,

nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta

care transformă fiarele în miei

și focul în rugăciune.