Fum amar

Pictate sunt stelele pe cer,

Sub bolta cerului pastel.

Oare când va veni momentul

Vor răsări florile-n ger?

Soarele apune, într-un colț tot mai jos.

Luna iese de după nori,

Și compune un peisaj de amor.

Fluturii ce-odată zburdau pe cer

S-au ascuns acum de ger,

Ochii-ți obosiți coboară,

Cu un zâmbet mă-nconjoară.

Liniștea codrului răsună,

Și mi spune noapte bună.

O voce fină mă alintă,

N-are nimeni nicio vină.

patruzeci și una de idei,

au scris toți acești efemeridei,

efemeri ai vieții, sau a singurătății

dar toate astea au o cauză,

fiecare are o repauză.

la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,

așa că-ți iei o pauză

în care reflectezi la orice clauză,

din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.

cineva să te-ndrume,

pe această șină-n lume,

șina creației, unde nu toți au albume.

creația se dezvoltă din ceva,

cumva, cândva, ceva  a fost acolo

așa că tu te poți cultiva,

chiar dacă acum ești solo.

răspunsurile tale dor de cele mai multe ori,

deși câteodată mă fac să mai zâmbesc,

nu este un moment prea des.

răspunsuri vagi îmi dai acum,

ai uitat cum ne purtăm în trecut?

acum treci prin fața mea

fără a mă saluta..

răspunsuri caut în acest timp,

și nu le găsesc, îmi vine să suspin!

deoarece știu ca am greșit

dar totuși nu pot încă desluși.

un mister e tot ceea ce faci,

orice cuvânt pe care îl îmbraci,

toate răspunsurile îmi dau de gândit…

eu cu ce naiba am greșit?!

răspunsuri vagi,

răspunsuri scurte,

toate acum sunt întrerupte.

nu mai e ca în trecut,

când îmi făceai romane chiar și la un strănut.

îți cer înapoi răspunsuri,

mult mai complexe decât niște lucruri,

scrise doar pe un ecran

de parc-ai fi un tiran.

un răspuns doar îmi doresc,

ca să pot urca spre cer,

spune-mi unde s-a rupt firul

ca să-mi pot cultiva încontinuu trandafirul.

un ultim răspuns îți cer,

un răspuns scurt și lejer,

vreau să știu o dată ce …

am făcut pentru a nu primi o reîntoarcere.

Și mă-ntreb, ce fac acum,

am dat de un popas, da nu-i capăt de drum, nu?

O mie de gânduri îmi zboară prin cap

și mă-ntreb să zic sau să tac?

Și deciziile îmi sunt grele de luat,

să continui sau să zac?

să stau sau să fac?

să vorbesc sau să dispar?

Și nopțile trec, și gânduri îmi zboară,

și orele trec și noaptea-i amară.

Răspunsuri nu vin, da întrebări tot îmi pun,

despre o existență a unei noi minuni.

Și nu e un singur lucru,

o singură-ntrebare,

sau un singur răspuns.

E o poveste de dileme la care n-am cum s-ajung.

Și stresul și presiunea sunt mari,

dar din gânduri tot nu-mi dispar,

o dată cu ele apar,

și mai multe întrebări care zac,

care nu țin neapărat de același scop, ș-același loc.

Ce să fac?

Asta-i întrebarea mea,

dar chiar și cu-n răspuns nu scap de ea,

după ea sunt multe altele care apar,

multe alte posibilități pe care le-aș putea rata.

De ce nu pot alege totul?

De ce nu poate alege altcineva?

De ce nu poate fi mai simplu și fără alte variante de fapt?

De ce nu poate fi un singur răspuns, pe care chiar să-l vreau?

De ce nu există doar una care să răspund la toate acestea?

De ce se înmulțesc pe măsură ce scad?

Și totuși totul începe cu un “De ce” și se transformă într-o infinitate de continuări,

o infinitate de alte povești

și o infinitate de cuvinte care-ți zboară prin cap,

ținându-te noaptea treaz.

frunze pe asfaltul rece de decembrie,

tremurânde, precum petele de pe perete.

picuri grei cad și tac,

precum codrul dulce-ndepărtat.

amorul sumbru și preludiu,

s-așază precum bruma trecută-ntr-aici.

florile de piatră se topesc ca-n mozaici,

încercând să facă față noului mediu.

rouă curge-n jos p-asfalt,

curmându-și sufletul umplut d-un ritm muzical,

alert, stângaci și apăsător,

precum greierii ce răsună de lângă izvor.

e toamnă,

copacii încep să moară,

nostalgia verii pe sfârșite mă sufocă,

precum mirosul crinilor de rocă,

și stau și privesc,

aceste culori ca dintr-un portret,

și stau și mă gândesc,

poate nu apune totul la 3.

și stau și meditez,

chiar dacă frunzele se zbat atent.

și stau și citesc,

cuvine scrise-n minte perfect.

e toamnă,

culorile încep să piară,

deși conferă o atmosferă aparte,

luată din carte,

culori vibrante, care-ți aduc sufletul înapoi în trup,

căldură se termină,

și-ncepe un puternic frig acut.

e toamnă,

e bipolaritate excesivă,

a vremii și a vieții,

puternic retrospectivă.

Stătea pe banca veche, sub ciorchina de lumină,
și-și aducea aminte-n felul ei, cu vocea ei blajină,
iar când mă vedea venind spre ea, cu joaca mea de copil mic,
zâmbea, ca și cum pentru o clipă viața-i era mai chic.

Îmi spunea că m-a crescut, și eu râdeam cum râd copiii,
neștiind că-n visul ei eram scăparea în pustii,
că-n mintea ei cețoasă, eu eram singurul rămas
cu chip curat, cu suflet cald, cu zâmbet fără glas.

Azi, dacă-nchid o clipă ochii, o văd cum mă aștepta,
cu basmaua strânsă bine și cu toată dragostea,
și nu-mi reproșez nimic… doar simt că-i datorez
o mângâiere-n timp, acolo unde nu mai pot să merg, dar crez’.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Primiți cu...urătura?

Mamă, tată și cumnați
Și-ai soției bravii frați
Azi suntem liberi la gură
Și vă spunem urătură
Făcută în Piatra Neamț
Poate căpătăm un șfanț
Iar de nu găsiți vreun ban
Ne mulțumim cu-n cârlan
Sau tăieți câțiva cucoși
Din aceia... pintenoși
Că aveți în curtea voastră
Și pentru burtica noastră
Iar privind... de la cerdac
Se arată...și-un godac
Tocmai bun de o friptură
Cu puțină...murătură
Și-apoi și o...udătură
Făcută din strugurași
Copți-n soare pe araci.

Așa c-aveți ce ne da
Hai, să-ncepem a ura.

Dragii noștri părinți!

Intrăm și-n noaptea asta-n casă
Acum când anul vechi a dispărut,
Să vă aducem... vorbă frumoasă
Și să uitați de tot... ce v-a  durut.

Venim cu drag spre voi părinți
Că știm ce mult ne așteptați,
Să descrețim a voastre frunți
Și de-am greșit... să ne iertați.

Vouă v-aducem urarea noastră
Prin care vă trimitem sănătate,
Și de aici din prag de la fereastră
Mâna o sărutăm, cu multă pietate.

Intrăm în casa veche părintească
Ce ne îmbie cu miros de cozonaci,
Iar mama dornică să ne primească
Cu mere, nuci și... rumeniți colaci.

Nu ne oprim să zicem plugușorul
Și le urăm să fie sănătoși cu bani,
Iar tata bucuros umple... ulciorul
În timp ce ne urăm ,,La mulți ani".

Întindem masă și ne-așezăm cu toții
Bucate bune să servim că-i anul nou,
Suntem părinți, copii, bunicii și nepoții
Golim cu bucurie... platou după platou.

Întru-un târziu ne ducem la culcare
Cu fericire-n suflet, că ne-am văzut,
Iar mâine când va fi, pe întâi ianuare
Planuri vom face, că "26-i, la-nceput!

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Aștept un fragment 

De o iarnă mai vie;

Rânduri de ger se petrec,

Vopsesc iarba în alb,

Încât se rescrie

Crăciunul vine amorțit

De frigul ce-l respiră iar;

El ne găsește repezit,

În case intră temporar...

Miroase-a fum în calendar

Sunt viu

Deci nu e târziu

Să scriu

Să fiu ce vreau să fiu

Să știu ce trebuie să știu

E prea târziu să m-ascund în pustiu

E prea târziu să spun e tarziu