Frumusețe visată

De ce nu mă iubești, când zorii se-nfioară,

Când cerul plin de stele te cheamă să tresară?

Când floarea din grădină, cu roua-n zori curată,

Îți șoptește blând dorința-mi ne-mpăcată?

De ce nu mă iubești, când vântul lin adie,

Și-n cântec de cocori se-ascunde-o armonie?

Când soarele răsare și-ți mângâie obrazul,

Eu tot te caut mut, pierdut sub al meu haznăl.

De ce nu mă iubești, când inima-mi te cheamă,

Când nopțile-s pustii și dorul meu te-ndeamnă?

Când fiecare pas pe drum mă poartă-ntruna,

Spre locul unde ești, să-ți sorb eu privirea una?

De ce nu mă iubești, când timpul parcă zace,

Și clipele, în taină, doar visul meu prefac?

Când glasul tău răsună, o șoaptă de cleștar,

Eu tremur ca un prunc, pierdut sub al tău har.

De ce nu mă iubești? N-am să-nțeleg vreodată,

Dar dorul va rămâne, povară neschimbată.

Iar dacă-ntr-un târziu, privirea ți-o întorci,

Voi fi aici, așteptând… de-atâta vreme-n porți.

Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii

Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici

Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții

M-am pierdut în cuvintele nevăzute,

În umbrele lor, ce se frâng în fiecare silabă.

Ele nu spun nimic, dar mă strâng,

Ca un vânt care vrea să se facă ploaie.

Tu nu erai un om, nici un vis,

Erai absența pe care nu o pot descrie,

Un întreg fără margini,

Un cerc fără centru,

Un răspuns fără întrebare.

Căci te-am căutat în fragmente de lumină,

În buze de amintiri,

Dar nu erai acolo – doar o întindere de timp,

Și fiecare secundă era un minut fără țintă.

Și-am ajuns să mă învârt în cercuri strâmte,

Mângâind umbrele tale,

Dar nu mai știu ce caut –

Poate un țărm care nu există,

Poate un vis în care nu am fost niciodată.

E o tăcere mare, ca o mare neliniștită,

În care mă scufund fără să vreau,

Dar te chem, îți strig numele,

Deși știu că nu răspunde nimeni,

Deși știu că niciodată nu a fost un răspuns.

Și totuși, în fiecare suflu, în fiecare clipă,

Te caut. În noapte, în lumină, în praf, în cer,

În tot ce nu am spus și tot ce am tăcut.

Tu ești această întrebare nespusă,

Și eu sunt singurul care o poartă.

Fac din simplu un munte ce nu-l pot urca,

Un pas ușor devine luptă grea.

Sunt prinsă-ntr-o cursă ce n-are sfârșit,

Un suflet ce trage un trup istovit.

Respir, dar parcă doar ca să treacă timpul,

Fiecare clipă îmi macină ritmul.

Sunt moartă pe dinăuntru, dar port o mască,

O față zâmbitoare ce mă tot încearcă.

Criticul din mine șoptește-ntruna,

Ești mică, ești slabă, n-ai să muți luna.

Ce vise? Ce viață? Ce scop să mai ai,

Când mâinile tale sunt doar niște clape-ntr-un pian stricat?

Știu că va veni ziua să mă ridic,

Să mă vând pe timp și să număr nimic.

Un job, o luptă, o viață-n rutină,

Dar cum să construiesc când totul se dărâmă?

Visam să fiu măreață, să schimb lumea toată,

Dar acum mi-e teamă să ies pe poartă.

Sunt un labirint de frică, o mare de dor,

Înecată în valuri de „nu sunt destul” și „nu pot să zbor.”

Dar undeva, în praful ce-mi umple ființa,

Există poate, poate… o licărire, o speranță.

Că mâine, deși astăzi sunt neputincioasă,

Voi putea să fac pași chiar și-ntr-o lume ploioasă.

Până atunci, mă lupt cu mine mereu,

Un război tăcut între ce sunt și ce vreau eu.

Poate nu voi învinge, poate mă voi pierde,

Dar supraviețuiesc – și asta e o formă de a merge.

Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,

Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.

Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,

Și tot mă privesc... urâtă pe toate.

Fardul promite, dar nu mă ascunde,

Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.

Ce folos să pictez o mască senină,

Când în mine e umbră și-i teamă deplină?

Rimel pe gene, contur pe sprâncene,

Dar sub toate, doar goluri, doar vene.

Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,

Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.

Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,

Dar cine o crede, când mă simt o povară?

Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,

Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.

Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?

Un joc de iluzii, o mască, o gheță?

Când nici culoarea, nici liniile fine,

Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.

Machiajul e praful pe o rană adâncă,

Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.

Dar ce să fac, când cântecul tace,

Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?

Poate frumosul nu-i de găsit,

Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.

Și poate, chiar mâine, fără machiaj,

Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.

Stau sa imi fac tema,

si aflu apotema.

Dar cum ma ajuta apotema bazei,

sa platesc chiria casei?

Si cum ma ajuta teorema lui Thales

sa imi gasesc de munca.

Pentru asa ceva nu cred

ca ne trebuie aritmetica.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Când am intrat la facultate era vară,

Și știu c-am învățat planificat,

Eram adolescent crescut la țară,

Și-aveam dorința de a fi educat

De mic copil am crescut animale,

Și trist eram când boala apărea,

Mă bucuram să le văd pe picioare,

Și să le pasc pe vale, asta-mi plăcea

Nu m-am gândit că voi ajunge,

În timp să intervin profesional,

Iar viața pe mine mă va împinge,

Să-nvăț să vindec boala la animal

 Minunea a venit și v-o spun vouă,

Că-n "84 am intrat la facultate,

Și-am absolvit cu brio-n"89,

Veterinar fiind, acoperit cu acte

Dar să obții o diplomă de medic,

E cale lungă cu multe provocări,

Și-a trebuit să nu mă-mpiedic,

Când s-au ivit și multe încercări

Și anul întâi de facultate a venit,

Am fost cazat, repartizat în grupă,

Desigur ca student medicinist,

Și de aici boboc, băiat de trupă

La cursuri am fost cam 2 săptamâni,

Așa se începea atunci învătământul,

Și-apoi în câmp mai multe luni,

Să știi s-aduni, din ce îti dă pământul

Și cum nimic nu poți fără mâncare,

Recolta trebuia pusă-n hambare,

Abia atunci puteai merge la școală,

Pentru formarea ta, profesională

Examinările din iarnă, ușurele,

De care s-a trecut destul de bine,

Dar au venit în vară cele grele,

Și s-a căzut, ca spicele-n combine

Au fost doua materii spuse..cui,

Anatomia și chimia animală,

Care pe bune nu plăceau nimănui,

Simțind dureri și-n glanda pineală

Noroc de-aveai în anul doi să treci,

În cale apareau fizio-fiziopatologia,

Pe cap îți trebuiau prosoape reci,

Să nu te-aprinzi, să-ti conservi energia

În anul trei spuneai că doctor ești,

Dacă morfopatologia nu te-ncurcă,

Iar la farmaco nimic să nu greșești,

Să știi și doza de vaccin la curcă

Când în patru, cinci se-ajungea,

În clinici să lucrăm era dorința,

Practica pe animal ne atrăgea,

Și doctori buni să fim ne era ținta

Medic să devii să porți parafă,

Aveai la final de dat licența,

Iar dacă nu faceai vreo gafă,

Doctor erai prin excelență

Nu pot încheia fară a enumera,

...și..semiologie, parazitologie,

boli infecțioase și, chirurgie,

clinică medicală, reproducție,

expertiză alimente, microbiologie

..ele sunt al profesiei abecedar,

Și care m-au format profesional,

Și cred un bun doctor medic veterinar,

Și simt să spun acum...un om normal

În facultate norocul m-a însoțit,

Și-am întàlnit o fată frumușică,

De ea pe loc eu m-am îndrăgostit,

Și azi îmi e soție, fata din Frumușica!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

De când Domnul a lăsat,

Adam și Eva a încălcat..

Porunca lui Dumnezeu..

Să nu guste mărul rău.

Șarpele ia îndemnat,

Să facă acest păcat.

Astăzi iar sa repetat..

Șarpele iar a îndemnat,

A adus semința lui ..

Dar al necuratului.

Drogul cu puterea lui..

Pe mulți a acaparat,

Mintea lor a tulburat.

E un iad adevărat,

Ce atrage nencetat,

Acest rău molipsitor,

De care nu scapi ușor.

Domnul ne poate scăpa..

RUGĂCIUNEA e calea..

Nu uita că Dumnezeu,

Orice poate, nu e greu..

Puterea lui este mare,

Ajută pe fiecare.

ÎNTREBARE

Trăim crezând că timpul curge,

dar poate noi curgem prin el,

lăsând în urmă

urme pe care nu le mai putem citi.

adevărul nu stă în răspunsuri,

ci în întrebările

care ne țin treji.

Fiecare „de ce”

e o fereastră

spre noi înșine.

Ne căutăm sensul

în lucruri mari,

uitând că existența

se sprijină pe clipe mici

care nu cer explicații.

Poate că libertatea

nu e să alegi totul,

ci să accepți

ce nu poate fi ales

fără să te pierzi.

Și dacă viața

nu are o concluzie,

atunci poate rostul ei

e mersul -

acest drum

pe care devenim

în timp ce trecem.

X e un alchimist

Savant, mercantil si artist.

Amesteca

Gandeste

Topeste

Idei si dumnezei

Si le face aur

Tezaur

Si tot ce vrei.

Alchimist dedoilei.

Tot ce vrei. Tot ce vrea

Apoi le regandeste

Le redumnezeieste

Si tot asa.