Frumusețe visată

Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură

Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate

Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu

Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare

Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă

Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"

Pierdut printre universuri, pierdut în minții  durere și abuz de manipulare

Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă

Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii

Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți

Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor

Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii

Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți

Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere 

Pe sub pat, în nopți fără veghe,

Se târăște un umbrar de grele leghe.

L-am urât în copilărie, cu suflet curat,

Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”

L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,

Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.

Îi uram, îi blestemam în tăcere,

Nu știam că monștrii încep cu durere.

M-am schimbat încet, dar ireversibil,

Fără să văd cum devin imposibil.

Inima mea, cândva un altar,

E-acum doar un pustiu funerar.

Am devenit eu fiara pe care o urăsc,

Un prădător care visele pândesc.

Răni adânci am purtat ca pe steag,

Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.

Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,

Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.

Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,

Mă vedeam reflectată – un demon arzând.

Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,

S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.

Și acum, eu sunt umbra care pândește,

Sunt spaima copilului care greșește.

Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,

Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.

Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,

Un paradox viu ce încă spera.

Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez

E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.

Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,

Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.

Mama mea, de ce nu-ți pasă,

De ce taci când strig la tine?

Eu mă rup în mii de cioburi,

Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.

Mă lovește lumea-n suflet,

Mă doboară, mă sfărâmă,

Dar tu, mamă, stai departe,

Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.

Când mă doare, tu mă-nchizi,

Când plâng, tu întorci privirea,

De ce m-ai adus în lume,

Dacă n-ai să-mi dai iubirea?

Omul care-mi face rău

E mai drag decât sunt eu,

Îi alegi vorba, taci pentru el,

Dar mie-mi dai doar întuneric greu.

M-am săturat să mă prefac

Că poate mâine vei vedea,

Că poate mâine vei auzi

Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.

Dar nu te miști, rămâi departe,

Și nu te doare rana mea,

Nici când cad la pământ, în lacrimi,

Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.

Mamă, de ce sunt un nimic?

De ce n-ai pentru mine glas?

Doar tăcerea ta îmi răspunde,

Și mă sting încet, fără vreun pas.

Te-ai așezat să mă citești, dar nu dai semn,

Privind cu ochii tăi adânci și goi,

De ce nu răspunzi, de ce mă lași în umbra acestui cuvânt,

Când inima mea țipă, dar doar tu rămâi mut?

Citești, dar niciun răspuns nu vine,

Te hrănești din tăceri ce mă rănesc adânc,

Și eu, în loc de iubire, scriu cuvinte tăioase,

Poezii de dor, în loc de dorința de-a te avea.

Mă frâng în cuvinte, mă pierd în fraze,

Pe care le-aș da unui „noi” ce nu mai există,

Și tot ce rămâne sunt scrisori de amor

Ce nu ajung niciodată să-ți atingă inima.

Tu nu te simți, nu simți când rândurile se sparg,

Nu vezi cum te iubesc, dar mă pierd în tăcere,

Și tot ce fac e să dau formă dorului meu,

Un dor ce se împrăștie, dar tu nici măcar nu-l simți.

Nu te grăbi să mă citești, dar măcar lasă un semn,

Un cuvânt, un gest, un semn al ființei tale,

Căci eu, din cauza ta, nu mai scriu despre iubire,

Ci doar despre doruri ce-mi toacă sufletul, rând pe rând.

Aș vrea să mă asculte cineva, măcar o dată,

Dar nu tu, nu tu care îmi ești aproape și departe,

Aș vrea să-mi auzi bătăile de inimă ce strigă,

Dar tu doar mă citești, fără să simți, fără să mă vezi cu adevărat.

Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii  

Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului,  vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare 

Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit

Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței 

Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost  Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea 

Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc  

Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține

Nu vreau să fie „ea” în viața ta,

Să-ți umple golul ce-am fost cândva.

Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,

Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.

Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,

Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.

Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,

Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.

Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,

E că, într-o zi, în altă viață,

Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,

Și-n el te voi vedea, te voi simți.

Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,

Un ecou al trecutului, o rană adâncă.

Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,

Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?

Viitorul meu, te rog, fii curat,

Fii lumină nouă, nu urme de păcat.

Să nu-l văd pe el în ochii tăi,

Să fii doar tu, iubirea de după ploi.

Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:

De ce „ea” în locul meu?

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

                          ☆

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Am vrut să pierd, însă am câștigat, 

Am vrut să cad, însă m-am ridicat.

Nu sunt o prințesă, nici nu am castel, 

Sunt o persoană cu suflet bun. 

Prin ploaie sau prin furtună, 

Prin soare sau sub clar de lună, 

De seara și până-n zori,

Creez vise-n multe culori.

Aș oprii timpul în loc, 

Să mai pot fi un copil, 

Fără griji și fără frică

Într-o lume cu vise în mii de culori.

toți plecăm spre noapte
câte unul
rânduind în palme
mici bucăți solare
până mă duc și eu
cât ard în așteptare
din sufletu-mi carote
voi da la fiecare

voi năvăli spre ani
ca umbra de tsunami
răscolind prin lacrimi
adâncite-n mări
și când ajung la mal
la malul altor ape
voi semăna în tihnă
pădurea de-ntrebări

...

în avans
mai fur din viață
din al morții greu safeu
să ajung spre înserare
tot arzând
în rândul meu
și vecin pășind cu noaptea
ca-n tăcerea din muzeu
îl sădesc atent în palme
soare
am aprins și eu

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Solo una palabra

dicho al azar

implacable

Me derriba.

el corazón cree

El pensamiento lo mide,

El silencio se fue

Para siempre.

Desafortunadamente, esa es mi naturaleza,

Pero siempre en mi mente digo esto:

"¡No te enojes!"

no te enojes no te enojes

Las palabras pueden ser engañosas.

no te enojes no te enojes

Que ningún enfado es bueno.

Quizás sin querer a veces te golpean

En una palabra, no es apropiado.

no te enojes no te enojes

Vamos, sonríe y escucha mis consejos.

Solo una palabra

Me trae pensamientos pesados

Y solo con ellos

Me rodea.

son celos

Viene como una carga

Y una pesadilla indescriptible

La noche en el sueño desciende.

Desafortunadamente, esa es mi naturaleza,

Pero siempre en mi mente digo esto:

"¡No te enojes!"

no te enojes no te enojes

Las palabras pueden ser engañosas.

no te enojes no te enojes

Que ningún enfado es bueno.

Quizás sin querer a veces te golpean

En una palabra, no es apropiado.

no te enojes no te enojes

Vamos, sonríe y escucha los consejos.

Y lo sabrás

Decirte

de todos modos,

todos quien

¡No te enojes!

no te enojes no te enojes

Las palabras pueden ser engañosas.

no te enojes no te enojes

Que ningún enfado es bueno.

¡No te enojes!

Timpul, pe uscat,

se scurge-ncet, nesimțit,

prin lacrimi risipite-n vânt.

Câte zile de Mai, în August strânse,

șoptesc să le gustăm separat?

Te uiți în oglindă, uneori,

sau doar eu caut răspunsuri pe pleoape,

obosită? 

Câte priviri întorci, un deochi rece?

Câte dureri de cap să duci, pe vârful limbii? 

Frigiderul plin, dar sufletul gol,

Cât poți simți? 

Un doliu înmărmurit cu dulceață de zmeură, 

Zahăr pudră sau lămâie? 

Sticlele de vin privesc invidioase,

pe care o deschizi, în final,

început sau sfârșit? 

Rujul șters, urme pe șervețel,

Durere astupată cu vată, 

ai uitat apusul, oare?

Îți privești chipul în oglindă,

ce s-a schimbat din nou?

Părul după ureche, ochi de sticlă,

Descântec pe guler,

minte lucidă, în perdele-ascunsă.

Pe suspine numeri bătăile inimii,

cine le-a sărutat,

pe marginea prăpastiei?