Impostura

Fetitele speriate nu se coc în femei. 

Nu poarta diamante în cercei. Nici în inele. Haina de blana sau genți grele de piele. Nu au buze purpurii, stiletto aurii. Nu au cuvinte pe buze. Nu pot fi muze. 

Nu au proportii ce nasc emotii. Sau drame. Sau fericiri. Nu poarta și nu aprind foc în priviri. 

Nu plutesc si nu zboara in aer nici pe mari nici in imbratisari. 

Ele stau doar pe pamant până la gleznă. Aprind chibrituri inghetate in bezna, cam ca fetita lui Andersen. Respira 2D, ca un desen. Auriul cocleste se stinge cât le atinge. Muzica tace sau scrasneste când le învelește.

Ele au case care plâng, haine care le strâng. Tot ce au e prea-lung-prea-scurt-prea-nătâng.

Ah și au kilometri inexistenti dar persistenti între ele și Ei. Simt doar interpus. Supus. Prin idei. 

Fetitele speriate Nu se coc.Niciodata. Deloc. Doar se ofilesc în babe uitate. Dacă au noroc.

Vreau sa vină apa caldă 

Vreau sa plece apa rece

Vreau sa stau 3 ore-n cada

Vreau sa plece.

Vreau sa vina mai mulți bani

Vreau sa plece kilograme 

Vreau sa par de putini ani

Vreau sa scap de drame.

Vreau pantofi si haine noi

Vreau sănătatea mea veche

Vreau s-arunc lucruri la gunoi

Vreau trei gauri in ureche.

Vreau sa dorm când vreau cât vreau

Vreau sa mănânc pân la sãtul

Vreau sa fiu chill fără sa beau

Vreau sa vreau destul

Albumul foto cu gust de cenușă

A adunat de pe oase amintirea

Plecarea care încă nu a iesit pe ușă

Dar care își conține menirea.

Timpul viitor amputat de prezent

Si de un trecut imperfect și reactiv

Toată gramatica îl conjuga absent

Și toată aritmetica îl numără spre stanga, negativ.

Ar trebui sa mă apun

Sa ma opun

Sa ma adun

Vreau sa spun

Sunt in ianuarie 

Și sunt o luminiță de Crăciun

XYZ e un truc de magie.

(Cincizecilasuta truc, cincizecilasuta magie

Banal

De egal

Ca in aritmetica din copilarie)

Daca mai crezi in magie reala

Trucul iti pare doar o pacaleala

Daca vrei pur si simplu magie

Trucul e maiestrie.

Si forta

Si torta.

Aritmetica din copilarie e pana la urma gresita

Dupa ce cresti

Ca sa supravietuiesti

Mereu va fi mai mare jumatatea cea fericita.

Si cand iti muti viata-n batista

Multumesti trucului ca exista.

Investigați să vă mirați 

Câtă prostie adunați 

Cât glod , urgie și venin

Cu suflet negru, hâd, canin

Și vă mai spuneți frați...

         Nu aveți Eu și nici cuvânt 

Invidiați mâncând pământ 

De are omu-i fără rost 

De e sărac e bleg și prost 

De-i bolnav e mormânt 

         Nu știți seara să vă rugați 

Să râdeți ,să vă -nbratisati 

Un sfat , gând bun,un ajutor

Ceva din suflet, iubitor 

Un strop uman să dați 

        Aduna, omule, parai

Ca-n altă viață slujba n-ai 

Și ca să cumperi , să ai cum

Să faci ca la vecini mai bun

Muncește să fii "mai"

       Mai prost trăind fără iubire

Mai slab de minte și gândire 

Mai păcătos decât credeai

Mai gol cât nu te îmbrăcai 

Mai putred , mai o amintire....

       Sunt 24 ore-n zi 

Și de ai prețui ai ști 

Cât valorează un minut

Când ești bolnav sau deținut 

Într-un necaz ai fi

        Când ești de soartă torturat

De greul vieții aplecat

Cu ochii uzi și îngroziți 

Cu creerii nepotriviți 

Și gând oripilat

        Că nu există-asa comori

Sa-ntreaca a vieții valori

Cu sănătate și credință 

Cu dragoste și pocăință 

Culegi zâmbet și flori

        Și ce e oare mai frumos

Decât trup, suflet sănătos 

Să te culci seara mulțumit 

Și să te trezești fericit

În paza lui Hristos. 

Mă-ntorc în satul meu natal,

De unde am plecat demult,

Și multe lucruri nu îmi plac,

Când oameni-i ascult 

Pe uliți nu mai sunt copii,

Să bată mingea, să fure poame,

Și doar câțiva hâtri bătrâni,

Plângându-se că vor muri de foame

Pe drum mă întâlnesc cu semeni,

De vârsta mea și-mi e rușine,

Că nu mai știu să-i chem pe nume,

Timpul furând și de la ei și mine

 Ajung la cimitirul mut din sat,

Unde mama se odihnește,

Mă reculeg și flori depun,

Pe care ochiul le stropește,

Trec și  pe la casa părintească,

De care-mi este atât de dor,

Privesc la curtea cu verdeață,

Și-admir cerdacul cu pridvor,

Aici e locul unde m-am născut,

Și-am mers eu zi de zi la școală 

Cum aș putea vreodată să o uit,

Pe mama ce striga, copile scoală

De după gard mă uit la sat,

Care nu mai arată ca-nainte,

Văd multe case cu gard stricat,

Imaginea e totul și ea nu minte

Plec din satul care moare,

Trist și plin de-amărăciune,

Mâna tatei o sărut,

Și în gând spun..rugăciune!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Privești cu gândul un arbore

ce veștejește,

Pășești pe scrisori,sunt

de dragoste,ale ei frunze.

Dușmănia de o vei lasa in trecut,

vei traii craieste!

Dragostea e in viitor si nu-i ca

si alte muze.

Oficial pe cal calare trimite

complimente casei mari,

Nu va fi o lupta pentru

bunuri si averi!

Se ia in considerare dacă suntem

dați sa fim pari.

Speranța langa casa,

iscusință si păreri.

Se iau la dans si anotimpuri,

sub răscruce de destine.

Misterioasa luna se înneca 

de la un vapor pe mare,

Rămân in trecut si toate

credințele haine,

Răsare munte in viitorul paradis.

Când ne e dat ca sa alegem in

primul gând este puterea,

Stelele se reflecta si in

apa transparentă,

Încercări de a colecta iubirea

se dovedesc a fi aievea,

Cartea magica a viitorului te

îndeamnă sa fi atenta.

Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,

Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.

Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,

Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.

Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,

Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.

În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,

Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.

Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,

Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.

Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,

Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.

E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,

Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.

În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,

Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.

Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,

Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.

Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,

Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.

Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,

Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!

Când îmi ridic ochii către cer,

nu văd doar stele —

ci durerea unei lumi ce tânjește.

Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,

un dor care mă arde

și mă înalță către mângâierea necunoscută,

Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,

ci o inimă smerită,

care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.

Sufletele noastre sunt o candelă mică,

dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde

și nu o vei lăsa să se stingă.

În pustiu, am căutat apa,

dar am găsit doar nisip.

În noapte, am căutat lumina,

dar am găsit doar umbrele proprii.

Și totuși, în fiecare pas,

mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.

Nu mă întreba ce-i cerul,

Doamne,

căci cerul este dorul de Tine

și chemarea care vine dinlăuntru.

Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz

pentru a putea simți iarăși pacea cerului,

și un dor adânc ce mă va purta

dincolo de orice durere.