Catren

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,

Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,

Pe unde marea o zăresc să-mi salte

Un val sclipind c-o altă-nfățișare.

Și-n luciu-i de neostenite dalte,

Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,

Cu trupuri date-n drum pe o cărare,

Sub harul pur al bolților învoalte.

Venind tustrei probabil de departe,

De printre aștri ori de prin pustie,

S-au arătat ei apei, s-aibă parte,

Când, din străfund, le va păși pe glie,

De-Asclepio al unei lumi deșarte,

Cu șerpi culeși să o refacă vie.

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Nu simți asprimea ce se curmă

În glasul luat de tot mai mulți?

Rămâne doar să-i vezi desculți

Cum dup-o jucărie scurmă.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți:

Mulți țânci cu scutecul în urmă.

Mai trebuie să le asculți

Și plânsetul urnit în turmă;

Iar larma de li se precurmă,

Mirați te văd că nu exulți.

Nu prea mai sunt pe lume-adulți.

Rup din tine o privire

ce din mine se adapă

precum un cal privat de apă

o cale lungă prin păduri și văi.

Zâmbetul o acompaniază

cu dezvelirea smalțului strălucitor

în spice de unde sărind din reflector.

Auzul este surd,

căci de ritmul împrejurimii a uitat,

lăsându-ți capul liber

pentru un delir de acorduri

cu declarații presărat.

Iar într-o timidă încercare

de plecăciune juvenilă,

obrajii ți se schimbă

în tonuri rubinii,

tremurători în simțirile nestrămutate

din corpul unui cal cu puterile adăpate.

Dublură...scuze! N-o pot anula!!!

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Scuola superiore

Scuola superiore, cimitero

Della mia giovinezza -

Insegnanti pedanti

Ed esami difficili...

E oggi mi fai rabbrividire

Scuola superiore, cimitero

Della mia giovinezza! –

Scuola superiore, cimitero

Con lunghi corridoi –

Oggi non sono più io

E la mia mente fa male...

Non voglio più niente -

Scuola superiore, cimitero

Con lunghi corridoi… –

Scuola superiore, cimitero

Della mia giovinezza -

Mi hai messo al mondo

Nelle onde pesanti,

Quindi blasé...

Scuola superiore, cimitero

Della mia giovinezza!

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

Акустика в ушах, бессмысленные звуки.
Два дня подряд лежу в цепях, теряя твои руки.
Я не знаю как сказать и стоит ли вообще. 
Тебя ведь не вернуть назад...
два дня как не вернуть уже.

Oare-am mințit din nou aseară?

Când întrebat am fost de unde vin,

Nu am putut defel răspunde iară,

Trădat am fost de...mirosul de la vin

M-am strecurat ușor spre dormitor,

Să scap de hainele cu miros de fum,

Și conștient că mă întorc la vorbitor,

Răspuns să-i dau, nu mâine și acum

Ne-am întâlnit și noi în oraș ca băieții,

Am încercat să explic pe ton redus,

Ea doar și-a ridicat în sus pomeții,

Și n-a crezut o iotă, din ceea ce i-am spus

Tot timpul, ne punem întrebări,

Unii la alții fără-a-primi răspunsuri,

Iar viața-i plina de multe provocări,

Și trebuie să faci, din când în cànd retușuri

Ce bine-ar fi să mergi doar înainte,

Să nu aluneci de pe calea dreaptă,

Și totdeauna să-ți aduci aminte,

Să urci pe scara vieții, făra-rata vreo treaptă!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Ne e mut sufletul de zâmbete

Zâmbete celeste, suflate de copii

Pe-ale noastre frunți bătătorite 

De paradigme tot mai încâlcite 

Uităm că suntem toți copii!

Ei sunt speranță, ei sunt rouă

Ei sunt astrele-aurii

Ce dau nouă, norilor, răgaz

Să scuturăm atâta ploaie

Povarnic suntem încărcați

În simplitatea lor zeiască, reușesc

Cu un surâs încântător să ne privească

Neîncetat cuprinzători ne întăresc

Ne readuc copilăria noastră cea primară

În felul lor platonic, ce mult ne înfloresc !

Marius Ene, Polonia, 01.06.2024