Vise în spam

Pe-o margine de lună, eternul visător,

-Eminescu- încă scrie într-un colț nemuritor, 

Cu penița-i tremurândă peste zări, 

Ne pune-n versuri dorul în mii de culori.

Al nostru luceafăr, coborât pe pământ, 

Un râu de gânduri, veșnic curgând, 

A fost iubire, a fost și tăcere, 

O limbă română plină de durere.

Pe lângă plopii fără soț, cu sufletu-n abis,

El a iubit cum nu s-a mai citit, 

A plâns pământul, lăsând în urmă flori, 

A scris a noastră limbă, trezind mii de fiori.

Omagiu să-i aducem în ianuarie geros,

Luceafărului ce arde etern și luminos...

Poemele-i cuprind și astăzi necuprinsul

Și somnoroase păsărele îi cântă cuvântul.

Mi-amintesc când m-ai sărutat pe frunte

Sărutul pe frunte...promisiune,

Spune-mi azi dorului ce să-i spun???

...închid ochii ușor, și te strig pe nume...

Si-mi ești mai viu decât ai fost vreodată 

Amintirile ma prind ca intr-o vrajă 

Și ma întind pe o pagină albă, fără hotar

Să nu mai vad intunericul ce zace-n pahar

Mi-amintesc cum mi-ai prins părul în pumn

Cât mi-a plăcut...stiu că-mi venea sa te sărut 

Păcat c-acest moment a fost nedemn

Și n-a primit o-mbrățisare de sfârșit...

Fericirea!?...

O clipă plină de frumos si dor

A iubirii aripă 

Ce stă deasupra tuturor.

Fericirea!?...

Un sentiment ce îl respiri

Din trist te face vesel

Al sufletului elixir.

Fericirea!?...

O stare-a vieții pe pământ 

Între vis și realitate

.... poezie și cuvânt...

O alta toamnă ce îmi vorbeste despre tine

Chiar de ne-am pierdut de ceva timp,

Din senin la tine încă îmi fuge gândul

As vrea sa-mi fii, ca-n suflet bate vântul.

Și de ar fi cândva sa ne-ntâlnim

C-un vin sa ne petrecem timpul,

Îmbrățişaţi pe canapea sa stăm

Ca-j toamnă...si rece-i anotimpul.

Și de o fi sa nu ne întâlnim

Voi aștepta mereu cu gândul

Căci toate trec și toate vin....

...doar ca ne trece timpul...

Te rog mă iartă că am vrut prea mult, 

Să rămâi parte frumoasă din viața mea

Că am căutat cu orice gând și cuvânt 

Un loc în lumea și inima ta.

N-am cerut prea mult, doar un semn

Doar un strop de atenție, o vorbă blândă 

De azi nu mai vreau să-ți tulbur tăcerea 

Mă retrag... mi-e inima mult prea frântă.

Ți-am strâns promisiunile cu grijă 

Și le-am așezat pe-a uitării aripă 

Nu vreau să mă mai gândesc la ele...

Să-mi treacă viața așteptând.... o clipă.

Îmbrățișează-mă, te rog, profund

În brațele tale sa ma afund

Între pernele tale sa ma scufund

Sa nu mai simt atâta dor acut.. 

Îmbrățișează-mă și nu-mi da drumul

Sa-mi înnoiesc pe piele parfumul

Lasa-mă să-ți servesc vinul

Sub paturică sa ridicăm volumul.

Privește la mine mai apoi

În ochi cum se citește un război

Cum ne visează pe ambii goi

Sub perne și pături moi...

Mi-a fost dor... sa rostim la unison

Să-nceapă războiul în semiton

Sa te cuprind...sa scriu cu un creion

Finalul nou... fără vreun abandon.

La umbra copacului bătrân, cu frunze grele,
Ce-n Chindie stă martor la pași rătăciți,
Am stat, doi copii înveșmântați în tăcere,
Pe ruina unei cetăți, niște îndrăgostiți.

Mi-ai spus de bobba și eu de dorul mocnit,
Ți-am ținut mâna, cu sfială regescă,
Și-un sărut pe-obraz ți-am lăsat înflorit,
Ca o rugă fierbinte, dar firească.

Ai zâmbit. Și tot soarele s-a-nclinat,
Căci zâmbetul tău, preafrumoasă domniță,
E lumina ce-n sângele meu s-a vărsat,
Și-a lăsat viața cu rost și voință.

Pe Minecraft făceai bodega Junimii,
Eu semănam floarea-soarelui din cuvânt,
Și râdeai de-a mea faimă în rândul lumii,
Dar m-adorai, în tăcere, adânc și blând.

Mi-ai dat o carte, cu fir de catifea,
Micutele Doamne, oh, și scrisul tău rar,
Prima liturghie pe hârtia mea,
Primul semn că nu-s singur și-n zadar.

Tu, medic al sufletului istovit,
Ai redat viață gândului meu pierdut,
Ai luat gândacul de drum obosit
Și l-ai făcut rege-ntr-un regat nevăzut.

Iar azi, când se-nvârte lumea-ntr-un joc,
Eu stau în colț, cu inima-n palmă,
Scriu, iubesc, mă topesc ca un foc,
Și-n tăcere îți spun: tu-mi ești cea mai dragă.

Dacă ai fi păcatul ce-n veci sfințește,
Aș păcătui fără frică, fără oprire,
Dacă ai fi o boală ce nu se gătește,
Aș refuza orice leac, cu iubire.

Căci tu mi-ai dat mai mult decât cer,
Mi-ai dat sens, mi-ai dat zâmbet, mi-ai dat regat,
Și-acum, cu-al meu condei stingher,
Îți spun că te port în mine ca pe-un legat.

Chipuri triste,chipuri grave,

Cuibăresc pe străzi pustii

Fără uși și fără geamuri

Un culcuș pentru o zi.

Că nomazi am fost odată

Asta ține de trecut...

Azi nomadă-i țara toară!

Ne întoarcem în trecut?

Iubita mea, îți ce o rugă minunată,

Să-i dai fiicei noastre

Zâmbetul tău angelic 

Sau ochii tăi precum stelele,

Ca atunci când noi nu o să mai fim,

Să rămână mărturie pe acest pământ 

De ce te-am iubit…

Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...

În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ... 

Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....

 O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul 

Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...

Cand greul ma apasa-n noapte

Si gandurile mele printre soapte 

Imi spun adesea la culcare 

Ca inima in piept de dor tresare

Un dor nebun , un dor de altadata 

Ce-mi canta zi de zi in soapta 

Caci numai ieri eram ingandurata 

Astazi ma simt mai mult ca niciodata ...

Inima mea inca mai asteapta 

Sa vi sa vezi cum sufletul mi e trist 

Asa cum dorul meu de tine ma cuprins

Caci te-am zarit azi noapte intr-un vis ...

O suflet bun , cald ,iubitor 

 Ce imi spuneai adesea somn usor 

Acum n-aud decat ganduri cum cad in gol

Despre iubirea ce ti-o port pe interior...

Acea sonată izvorăște din dorința ta

de a explora o anumită idee muzicală.

Mă uit la "The Sky", o capodoperă

pictată cu foarfeca de Henri Matisse,

în timp ce te ascult. Acele păsări albe,

care se înalță, se aseamănă cu niște

hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită

această duminică, în zorii zilei și

în secreția de lumină a soarelui,

ce pare că vrea să se ascundă!

Câteva raze aurii țes o pânză pentru

a crea noi spirale de viață

complexe și atrăgătoare. ‘Visele care

se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.

Acest timp neobișnuit se balansează

făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.

Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate

pe un scaun similar cu cele care se găsesc

în saloanele de coafură. Dar salonul nostru

este destinat să fie un loc de întâlnire

pentru numeroși artiști.

Casa are scări în spirală care

duc până la Strada Singurătății. Duminicile

nu sunt importante pentru noi,

dar cred că ar trebui să fie,

din moment ce ele servesc

ca un memento pentru oameni.

Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru

rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.

Acea ușă, care închide camera ta secretă,

se mișcă, spulberând tăcerea.

Din când în când, eu totuși aud

notele pianului tău dispărând în aer.

Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.

Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi

curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,

prietenii nu vor să rateze momentul în care

pot să te audă cântând la pian.

Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă

cu niște hieroglife antice.

Sunetele pianului strălucesc.

Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,

atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.

În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou

din cenușa zilei de ieri.

Poezie de Marieta Maglas

Poezia este publicata in OPA.