Marturie I

Fiind în neștiință, te-am cunoscut pe tine

Aceleași gînduri triste, acum îs mai senine

Ființa ta aleasă, mă face fericit

Iar zîmbetul, privirea, m-a înnebunit.

Visez, e o minune, dorința e imensă

O zi de toamna simplă, acum e o poveste

Același zîmbet fin, de-ar fi mereu aici

Aș da ce e mai scump pentru asa deliciu.

Apa-i curge liniștită,

Valurile sunt domoale,

Doruri,gânduri curg la vale,

Mii de drumuri ies în cale.

El e tânăr  și frumos,

Apele îi curg în jos

Apele duc cu ele

Doruri  multe , multă jele.

Dar dorința lui cea mare:

La hotar el vrea ...cărare

Și cărarea din  hotare,

Să fie plină de soare.

Ascultând povestea lui,

E povestea fratelui

Care ține despărțite

Două surorii  vitregite.

Ascultându-le cum plânge

Și cum cată -n depărtare ,

Se privesc în ochi  și spun,

Vreau cu sora să  m-adun;

Sunt surori  de-aceiași mamă,

Au acelaș  grai frumos,

Poartă ie și năframă,

Doina  o cântă  duios;

Au aceiași  rugăminte

Și  același  dor le poartă:

Vor în brațe să se strângă

Așa cum era odată.

privirea-ți dojenitoare

a desenat

un stol dansator de grauri, 

un  fel de nor cu reflexe de-ametist,

să mă bucure.

amurgul 

transformă ,cu bagheta-i de vrăjitor,

tristețea

într-un  fluture auriu,

să-l prindă , ca pe o agrafă-n,

părul tău.

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un cuțit înfipt în splină,

Şi nu doar rana mă durea,

Ci faptul c-am avut și eu o vină.

O vină, dacă ar fi însemna,

Iubirea mea profundă și senină,

Și lasă-mă să-ți spun ceva,

Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un călău din evul mediu,

Și nu tăișul bardei mă durea,

Ci vina mea aflată sub asediu.

Și vreau să-ți spun că acea vină,

E oarba dragoste, un ritual tabu,

Iar orb fiind, eu am văzut lumină,

Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…

Eu nu mi-am tras încă săgeata,

Și n-am nici bardă, nici cuțit,

Purced la braț acum cu soarta,

Şi-s vinovat… că te-am iubit!

Îți miroseau brațele a-mbrățișare 

A viața... a eternitate...

Și totul-n jur prindea culoare

Cu vinul ce-adia miros de libertate.

Azi visele imi curg ca râul 

Printre tăceri și gânduri line 

Și doar îmbrățișez cuvântul,

Ce rădăcini și-a-nfipt în mine.

Se ridică un pod de ceață 

Peste gându-mi viitor

Pași cuminți, dar plini de viață 

Îl urmează.. plini de dor.

Să găsească acea rază 

Ce arde doar pentru noi...

Prin deșertul tăcerii o oază, 

De speranță....că vii înapoi...

Doar nopțile cu vraja lor

Mă potolesc când ard de dor

Te caut dragul meu mereu

Prin toți ce-mi ies în cale.

Adesea în loc m-am oprit

Mi se părea că undeva 

Eu  te-am zărit.

Sărut dragă mâna ta,

Dulce cuget de angelism,

Sper să-ți pot revedea,

Ochii tăi, pictați din basm.

Te văd în vise-n fiecare noapte,

Privirea ta mă urmărește tăcut,

Și mă întreb, oare mă vei căuta,

În lumea mea, pierdut și mut?

In suflet, mă apasă dorul,

Şi-n gândul meu, eşti tu mereu,

Aș vrea să-ți fiu aproape iar,

Să te stiu acolo, in locul meu.

Lasă-mă să te ating cu un sărut

Și să te alint cu-n roșu în obraji,

Ca florile ce-n primăvară cresc,

Pe câmpuri nesfârșite, în veșmânt de vrăji.

Lasă-mă să-ți pictez pe ochi stele,

Și-n părul tău, ca vântul să mă-nșir,

Să ne topim în nopți de catifea,

Cu inimi vibrând, sub cerul de safir.

Lasă-mă să te port prin visuri calde,

Pe aripi de lumină și parfum,

Să fim doi fluturi într-un vals etern,

Să strălucim în roua dimineții, blând.

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și-o fată, suflete unite-n dorinți,

Semănând în grădina lor, câte-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele blând,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea călăuzitoare,

Dar drumul lor se pierdea, în umbra unei dorințe.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul fără milă a frânt iubirea

Când ea a ales să plece pe altă cărare.

Acum drumul lor, cândva plin de flori adânci, 

E pustiu și gol, lăsând în urmă doruri reci

Acolo unde iubirea lor înflorea senin,

 Sunt doar petale uscate, cum totul e sfârșit.

                                            31

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o luptă.

Din al inimii locaș de jint

Te strig, te chem tânjind,

Dar tu, n-auzi, nu vii...

Plăpând mă lași... în agonii...

Mai am o speranță și un crin,

Mai ca-i să vii, măcar puțin,

Să nu mă lași, te rog, să mor 

De-al crinului parfum de dor.

Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,

Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.

Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor

Ofilindu-se, secat de-atâta dor.

Lumânări în cuib de cuc.

Din ale mele suferinți s-adun,

Ele tac, dar parcă strig,

Unde plec, de ce mă sting...

E pamantul tot mai greu,

Despărțirea, tot mai rea

Dragii mei, mă duc cu tot,

Cu-al crinului parfum de dor...

Ca o ultimă răsuflare, a unei morți târzii,

Îți destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai să mai vii.

Ca o stea căzătoare, într-o noapte senină,

Îți dezvălui iubirea, ce a fost adesea ascunsă,

Din adâncul sufletului meu, ca un cântec răsună,

"Te iubesc", lumina mea veșnică și pură.

Ca un cântec de adio, într-o zi pierdută,

În umbra tăcerii, ai plecat departe,

Rămas-am singur, inima-mi fără parte,

Am pierdut amandoi…
Tu timp, eu pe tine,
Și dacă te mai întorci

Chiar crezi că mai ai la cine? 

Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,

când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.

Ești visul pe care îl port în privire,

pulsul din pieptul ce-n tine respiră.

Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,

ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă

toate cuvintele, toate tăcerile,

toate iubirile, toate durerile.

Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,

cum litere mor ca să-ți spună pe tine,

cum cerul îți poartă conturul pe pleoape

și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…

Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt

fără ochii ce-mi țin universul în frâu,

ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,

nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.

.