Știu ce o să se întâmple, dar amân încontinuu.

Am găsit în tine ce credeam că nu există,

O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.

Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,

Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.

Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,

Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.

Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —

Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.

N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,

Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.

Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,

Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.

Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.

Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.

Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,

Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.

Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,

Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".

Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.

Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o șoaptă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.

Pe mine m-ai lăsat cu umbre,

Cu amintiri ce dor și-n somn,

Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,

Cu vise moarte, fără domn.

Ea… ce are? Poate zâmbește

Mai larg, mai dulce, mai firesc.

Dar știe ea cum tu vorbești

Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?

Nu-i vină-n dragoste, nici lege,

Dar doare când devii uitare,

Când tot ce-a fost se risipește

Ca fumul alb dintr-o visare.

Și totuși, n-am să te blestem,

N-am să-ți doresc ce-am îndurat —

Dar să nu uiți: ce-a fost între noi

A fost odată… și-a contat.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o vorbă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai bună.

Timpul a trecut și m-am pierdut

Într-o lume ce nu mai era a mea,

Căutând un rost, un drum, un început,

Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.

Ea te ține acum cu mâna-i blândă,

Te-a luat acolo unde nu ajungeam,

Dar știi tu oare că în mine încă plângă

Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.

Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,

Că fiecare pas al tău mă doare,

Și chiar de-aș pleca, în orice zi,

Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.

Nu știu de ce, dar parcă m-am pierdut,

O umbră sunt, tăcută, fără scut.

Privirile trec prin mine – gol și rece,

Cuvintele-mi rămân tăceri ce nu mai plece.

Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă crede,

Durerea-mi pare-un cântec ce se pierde.

Strigătul meu mut se sparge-n ziduri grele,

Și-n jur e liniște, dar nu din cele bune.

Dar... el – doar el – mă simte cum suspin,

În ochii lui mă regăsesc puțin câte puțin.

Doar el îmi înțelege lumea mea ascunsă,

În brațele lui tăcerea mea e spusă.

Când toți m-au judecat fără să știe,

El m-a privit ca pe-o ființă vie.

Nu m-a-ntrebat de ce-s așa tăcută,

Ci m-a iubit chiar și cu inima căzută.

Cu el nu trebuie să explic nimic,

Simte ce simt, chiar dacă nu îi zic.

E liniștea din haosul din mine,

O ancoră-ntr-o mare de ruine.

Mă ține strâns când lumea mă rănește,

Și-n ochii lui, o rază mă zidește.

Când mă prăbușc, el e acolo, viu –

Un adevăr într-un ocean pustiu.

Aș vrea să fiu din nou ce-am fost odată,

Dar poate nu mai sunt aceea toată...

Tot ce mai știu e că în ochii lui

Încă mai sunt… și nu sunt nimănui.

---

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Aș vrea mai mult timp să ascult cum se sparg

Secundele-n liniștea dimineților grele,

Să nu mai alerg după clipe ce trec

Ca umbre grăbite pe ziduri rebele.

Aș vrea mai mult timp să privesc înapoi

Fără să doară ce n-am apucat,

Să nu mai simt cum ne scapă din mâini

Tot ce-am crezut că e de păstrat.

Aș vrea mai mult timp pentru glasuri uitate,

Pentru oameni plecați prea devreme din noi,

Să pot să le spun ce n-am spus niciodată,

Să repar în tăcere vechiul noroi.

Dar timpul nu are răbdare cu nimeni,

Nu stă să asculte, nu cere permisiuni,

El curge prin noi ca un râu fără margini,

Și ne lasă doar urme de întrebări și rugini.

Aș vrea mai mult timp pentru pași pe alei,

Pentru seri fără grabă și fără suspin,

Să stau cu mine însumi, să nu fug de idei,

Să nu-mi mai fie sufletul străin.

Aș vrea mai mult timp pentru oameni aproape,

Pentru râsete simple, pentru mână-n mână,

Să nu mai lăsăm distanțe să sape

Între ce simțim și ce spunem în taină.

Aș vrea mai mult timp să iubesc fără teamă,

Fără „poate mâine”, fără „nu pot acum”,

Să nu mai transform fiecare îndoială

Într-un drum ce se pierde încet, pas cu pas, în apus de parfum.

Dar dacă timpul nu vrea să se oprească,

Atunci învăț să-l trăiesc cum e el:

Un fir de lumină ce clipa-l găsește

Și-l face din trecere simplu model.

Și poate că nu e nevoie de mai mult,

Ci doar să simțim fiecare secundă

Ca pe un dar ce nu vine de două ori

Și dispare încet, ca o mare profundă.

Nu înțeleg iubirea ta,

Căci te iubesc, dar te și pierd,

Când mă atingi, îmi pare-a fi

O flacără ce se-ntoarce-n cer.

Nu înțeleg cum, plin de dor,

Mă cauti iar și iar, mereu,

Când eu rămân în fața dorului

Cu ochii pierduți în al tău greu.

Nu înțeleg ce simți când spui

Că dragostea nu moare niciodată,

Dar eu o văd cum se destramă

Sub ploaia timpului, neîmpăcată.

Nu înțeleg de ce îmi zâmbești,

Când ochii tăi, aceleași mari,

Ascund o lume întreagă de întrebări

Și mă uit în ea, dar nu găsesc răspunsuri clare.

Cum poți să iubești un om care se frânge,

Și încă vrea să fie între două lumi?

Cum poți să ierți când totul s-a rupt

Și tot ce am rămas sunt vise sumbre și brumii?

Nu înțeleg iubirea ta,

Căci ea e ca o mare calmă,

Care adânc în piept mă strânge

Și-mi cere să o urmez, cu frică și dramă.

Dar poate iubirea nu se cere,

Nici nu se explică cu cuvinte grele,

Poate că doar se trăiește,

În tăcere, în dor, în nopți și zile.

Poate iubirea este doar o taină,

Un drum pe care nu-l vedem,

Și totuși, pas cu pas, mă pierd în ea,

În fiecare clipă, eu te iubesc… dar nu înțeleg.

De ai stiut că e ultima dată,

Că vom mai fi în tot ce ne-nconjoară,

De ce nu m-ai îmbrățișat cu inima curată

Și mi-ai lăsat dorul în piept să doară?...

De ce-ai lăsat parfumul tău pe gând,

În locul unde nimeni nu ajunge.

De ce-ai rostit tăcerea, rând cu rând,

Eu s-o transcriu când sufletul îmi plânge?

De ce nu mi-ai lăsat aroma ta pe buze

Și m-ai lăsat să îi duc dorul... în vise

Încă-mi mirose a dragoste neastâmpărată

Sunt singură că știi, dar n-ai să recunoști vreodată.

Mi-aș fi pierdut conturul între-ai tăi umeri,

O clipă gândul să-ți poarte al meu nume,

Să-ți ard în brațe toată fără temeri...

Ca semn c-ai fost o dată..tot în lume.

Contează doar ce contează

Pentru noi,două umbre însuflețite,

Care vor să conteze și să fie fericite!

Nu contează ce nu contează,

La ce folos să dai ce contează pe ce nu contează,

Să arunci dragostea pe nedragoste,

Sau să crezi că tu contezi mai mult decât celălalt,

Uitând că greșelile tale au alte forme,

Decât greșelile celui pe care astăzi îl pui la colț

Spunandu-ți că tu contezi mai mult,

Decât lumea întreagă,

Uitând că lumea întreagă te are și pe tine în sânul ei!

Ce contează sau ce nu contează sunt doar două umbre efemere,

Și nu uita că astăzi ce contează

mâine poate să moară,

Iar ce nu contează poate să se nască!

(18 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Anotimp al naturii

Ce mult te-am așteptat

Să vii toamnă,

Să mai temperezi,

din orgoliile verii.

Să ii dai naturii o nouă înfățișare,

chiar o nouă stare.

Să îmi aduci fructe calde de toamnă

Fructe scuturate de pe copacii semigoi 

împreună și pe rand cu frunzele moi,

ude de roua înghețață a dimineții.

Aș dori să văd gutuile la fereastra mea,

să le simt,să le miros și să gust dulceața lor.

Aș dori să știu că toamna va ajunge la fereastra mea 

Cand în grădina mea s-a așternut un covor de brumă.

Atunci cand toate viețuitoarele au dispărut,

și păsările nu mai zboară deasupra casei mele,

nici nu mai bat la fereastra mea,

să ceară apă și hrană.

La orizont se vede un strat dens și nesfarșit, 

al ceții pană la marginile satului meu.

Doar o umbră de fum de pe acoperișul unei case,

văzut la îndepărtare cu orbeața ochilor mei.

Am cules struguri moi și gustoși ,

din grădina mea de vară.

Dar acum viile s-au scuturat de struguri,

mari și negri,

după o lovitură grea de vant puternic.

În final am cules un coș plin cu fructe de toamnă,

dintre cele mai alese,

atunci cand va veni iarna la poarta mea,

să o întampin și să îî daruiesc .

Te scriu cum pot și stiu mai bine

Pe foi, în telefon, pe șervețele 

Te scriu cu tot sufletul din mine

Din zâmbete și lacrimi, din durere...

Te scriu cum pot, cu literele toate 

Ce au rămas în cuvinte neșoptite 

Te scriu cum știu, pe-o margine de stele

Și mi te cern în vers, cu litere boeme...

Te scriu cum simt, ca pe un drept la viață 

Să-mi rămâi scris în astă lume

Te scriu mereu cu o speranță-n față

Te scriu cum știu și pot, în nopți fără de nume.

Si te voi scrie în fiecare vers,

Chiar de îmi ești tot mai departe

Așa pot dorului să-i dau un sens

Să-l împlinesc măcar pe jumătate. 

Te scriu în vis cu roșu purpuriu

Te scriu în amintirea vinului promis

Te scriu pentru când n-o să te mai scriu

Când îmi va adia din nou, parfum din al vin.

Suflet călător

Suflet călător prin lumea mare,

Aduni lumină, vise și culoare.

Te-nalți spre cer, cobori pe pământ,

Cu dorul de taină ce-l porți în cuvânt.

Prin vânturi reci sau soare arzător,

Tu cauți mereu un loc ocrotitor.

Un zâmbet cald, o mână întinsă,

Un gând curat, o inimă aprinsă.

Pe drumuri strâmte sau cărări uitate,

Lași urme mici, dar pline de dreptate.

Cu inima deschisă, mereu dăruiești,

Iubirea divină ce-n tine o crești.

Suflet călător, fii far de lumină,

Un strop de speranță-n noaptea senină.

Prin tot ce atingi, lumea să strălucească,

Iubirea din tine s-o faci să rodească.

Sunt rătăcit pe drumul vieții

Și singur de când tu ai plecat,

Mă uit în jur să văd lumina

Dar totu-mi pare întunecat

Stau pe cărarea cunoscută

De noi de când eram copii,

Și cred că încă se mai poate

Ca într-o zi la mine să revii

Nu știu dacă doar eu sunt vina

Că ne-am certat pentru nimic,

Când amândoi am rostit vorbe

Și din amic, acum sunt inamic

Sper să-ți revăd chipul frumos

Cu zâmbetul ce îți inundă fața,

Iar eu s-alerg să te îmbrățișez

Sa te sărut, să-ți simt dulceața

Dar toate sunt doar amăgiri

Și ale mele dorinți deșarte,

Uitând că între noi e-un zid

Ce din păcate ne desparte

Eu voi veni aici zile la rând

Să te aștept cu drag în drum,

Iar dacă tu nu vii voi înțelege

Că tot ce-a fost, acum e scrum

Dar poate voi avea puțin noroc

Și ne vom ține strânși de mână,

Să ne șoptim cuvinte de iubire

Și să te rog...fii buna mea stăpână!