Știu ce o să se întâmple, dar amân încontinuu.

Încerc să-mi strâng gândurile

Să nu-mi mai răscolească amintirile

Și gândurile mele se sting rănite

Căci de-o viață-s împresurate de regrete

Căci doar o umbră-i viața mea

Pe lîngă fericirile, pierdute cândva

Îmi pun capul frânt pe pernă

Și mă trezesc într-un deșert pustiu

De departe zăresc, o altă persoană

Înapoia sa cresc flori perpetuu

Avea mâinile grav rănite

Și coasta sa era stăpunsă

Îmbrăcat în haină împărătească

Citeam pe chipul său bunătate

Acum aud râuri și cascade

Glasuri de păsări și de animale

Iar lângă mine, o junglă șade

Cu mii de arome ce îmi inundă nările

Dacă iei cuvinte toate, din poeme

Sunt prea palide, sărace să exprime

Cât de mult te iubesc pe tine

O dragoste ce nicicând nu apune

Ce întrece a oceanelor adâncime

Deschide ușs, să vin la tine

Că ci tot bat, bat de-o veșnicie

Ai putea înțelege tu harul ?

E iubirea sa de neconceput

Hristos a băut tot paharul

S-o putem lua noi de la-nceput

Mereu mă copleșește dragostea Domnului!

Nici zidul gros al păcatului

Nu ne poate despărții de ea

Te laud, căci nemărginită-i îndurarea ta

M-am prăbușit la piciorul lui

Grăbindu-mă să îmi cer iertare

Lacrimi scumpe răsăreau din ochii

Căci păcătuisem fără-ncetare

Fără prezența ta Doamne

Mi se topesc oasele de dor

Inima îmi crapă de durere

Mă descarc și nu am încărcător

Fără iubirea ta Doamne

M-aș ofili încet ca o floare

Tăiată și pusă la soare

Ajung să-mi pierd ultima culoare

Și îmi îngheața apa-n vene

Până când sufletul meu moare.

Cadouri din suflet

Iubesc cadourile ce vin din inimă, mereu,

Nu prețul lor contează, ci gândul cel greu,

Un dar modest, dar plin de iubire,

E mai valoros decât orice avuție-n neștire.

Un zâmbet pus într-o floare discretă,

O scrisoare simplă, dar atât de completă,

În ele găsesc povești și trăiri,

Cuvinte ce alină și fac amintiri.

Cadourile din suflet sunt daruri divine,

Reflectă lumina ce-n oameni rămâne,

Iubesc acele gesturi ce vorbesc de dorință,

Sunt punți între inimi, fără de-atingere, sfință.

În noaptea mea de mai

să vii să-mi spui: eu te iubesc

Să vii să-mi spui că-ți este dor

Sa vii să-mi spui doar de amor 

În noaptea mea de mai 

Si-n prima noapte de iubire 

Cu buze dulci vreau să-mi atingi și sufletul și inima și gîndul,

Și visul meu în vară .

Ma uit la tine și încerc

Să-mi dau seama de ce aleg

Să fiu tăcută și retrasă,

Ratând oricare a ta frază.

Dorindu-mi să îți vorbesc,

Curajul încerc să-l aleg,

Dar frica fiind un întreg,

Aleg încă să aștept.

Vorbeste-mi tu cât încă sunt

Pe drumul lung ce îl confund

Cu anotimpul plin de vânt,

Pe care nu pot să-l confrunt.

Și mă întreb cum voi găsi

Puțin sprijin să îți scriu,

Refăcând acel greu drum,

Tot mai scurt și mai tăcut.

Sub o luna palidă ce-n taină ne veghează,

Degetele mele te caută si mintea te visează.

Pe pielea ta caldă, printre multe șoapte,

Vreau atingeri fierbinți și dorințe-n noapte.

Îți simt si-acum parfumul pe perna pustie,

Buzele încă-mi ard de a ta nebunie.

Închide ochii și dă-mi drumul în gând,

Să te iubesc încet, cu foc. Fremătând.

Și când somnul te fură, adu-ți aminte,

Că-n vise te-aștept de acum înainte.

Noapte bună, iubito și nu uita:

Sub stele plăpânde, inima mea e a ta!

Și uneori în nopți târzii am gânduri negândite

Ce-mi izvorăsc din amintiri pierdute, netraite .

Mai am gânduri secrete ce ie păstrez in taină

Le port cu-atata grijă..n-aș vrea să îmi dispară.

Şi am in gând cuvinte ce nu le-am zis sau scris

Rămân întipărite-n taïna sfântă a nopților de vis,

Și am trăiri si sentimente ce mi se plimba hai-hui

Dar sunt toate ale mele și nu-s de spus oricui.

Si-mi iese-n noaptea neagră timid cate-o amintire

Ce-mi sta pitita-n coltul din sertarul cu iubire.

Si-ncep a-mi curge lacrimi ce tot de luni le strâng

Din neputinta sufletului când îmi apari în gând.

Și mă încearcă un dor ce-I port de când te știu

Din nopțile când ne vorbeam de toate până târziu,

Și mi se naste-n suflet o umbra de speranță

Că intr-o zi vei reveni să te mai strâng in brate .

Asta mi-s eu cred în destin..îin probabilitate

Și tot ce am trăit nu am cum să ignor.

Căci mi-esti aproape chiar de îmi ești departe

Și cred, că totuși, noi nu ne-am întâÏnit întâmplător.

Timpul, un râu ce nu se oprește,

Curge din trecut și-n viitor se pierde,

Fiecare clipă, o adiere ușoară,

Ce dispare repede, lăsând doar amintirea.

Ne naștem în zori de zi, ca un vis,

Fără să știm cum și când vom sfârși,

În brațele lui, suntem doar niște frunze

Ce plutesc pe ape, fără destinație.

Cu fiecare pas, ne pierdem,

Nu în sensul morții, ci al deveniri,

Căci timpul nu te ucide, ci te modelează,

Îți șlefuiește ființa, până devii altcineva.

Ne uităm în oglindă și nu mai știm

Cine eram ieri și cine suntem azi,

Timpul ne adâncește în această enigmă,

Un labirint fără ieșire, fără răspunsuri clare.

Dar ce este timpul, cu adevărat?

O minciună, un vis, o simplă iluzie?

Sau poate un dar pe care-l pierdem fără milă,

Căci nu știm să-l prețuim până nu-l vedem sfârșind.

Timpul nu iartă, nu așteaptă,

Nu ține cont de dorințele noastre,

El ne curge prin vene ca un foc nemilos,

Arzându-ne clipele, făcându-le cenușă.

Totuși, în adâncul nostru, simțim

Că timpul nu este dușmanul nostru,

Ci un acompaniament tăcut al existenței,

Un partener de drum, chiar dacă ne este străin.

Căci poate că nu suntem doar niște trupuri

Ce se pierd în fața timpului,

Poate suntem ecouri ale veșniciei,

Și timpul doar ne ajută să înțelegem adevărul.

Cum putem măsura o viață întreagă,

Când timpul nu are măsură, nu are margini?

Fiecare moment este un infinit,

Iar noi suntem doar o adiere în vastitatea sa.

În fața timpului, nu suntem mici sau mari,

Nu suntem nici buni, nici răi,

Suntem doar trecători pe această planetă,

Căutând să înțelegem cum să trăim.

Și poate, în final, nu este important

Cât timp avem, ci cum îl trăim,

Căci timpul se măsoară nu în clipe,

Ci în iubirea pe care o lăsăm în urma noastră.

Știu că o să mă uiți curând,

Că vor veni alți pași pe drum,

Și în privirea ta nu voi mai fi,

Doar o amintire în vânt.

Știu că timpul va șterge conturul

Chipului meu, al vocii, al dorinței,

Și vei rămâne doar cu ecoul

Unui zâmbet pierdut între clipe.

Cu fiecare zi, voi deveni

O umbră de care nu te vei mai împiedica,

Iar inima ta va învăța

Să bată fără să mai simtă greul.

Dar până atunci, te voi iubi

Cu toată intensitatea ce mi-a rămas,

Știind că, în final, o să mă uiți

Cum uităm, uneori, chiar și ceea ce am iubit.

Vei plânge, poate, când îți va lipsi

Un colț din sufletul ce-ți părea al meu,

Dar timpul va topi și lacrima

Și voi fi doar o palidă umbră în cerul tău.

Îți voi fi uitare, așa cum sunt vântul,

Care lasă în urmă doar liniște rece,

Iar tu, la fel, vei trăi fără dor,

Fără povestea ce ne lega pe noi.

Poate că vei zâmbi când îți vei aminti,

Dar nu vei ști că eu sunt acolo,

Într-un colț al minții tale uitate,

Tăcută, dar nemurind niciodată.

Știu că o să mă uiți curând,

Și poate atunci mă vei înțelege,

Că am fost tot ce-ai avut cândva,

Și că în uitare, iubirea nu dispare.

Am găsit în tine ce credeam că nu există,

O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.

Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,

Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.

Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,

Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.

Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —

Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.

N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,

Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.

Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,

Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.

Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.

Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.

Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,

Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.

Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,

Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".

Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.

Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o șoaptă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai dreaptă.

Pe mine m-ai lăsat cu umbre,

Cu amintiri ce dor și-n somn,

Cu nopți ce curg în lacrimi stinse,

Cu vise moarte, fără domn.

Ea… ce are? Poate zâmbește

Mai larg, mai dulce, mai firesc.

Dar știe ea cum tu vorbești

Când lumea-ți pare un cer gri, lumesc?

Nu-i vină-n dragoste, nici lege,

Dar doare când devii uitare,

Când tot ce-a fost se risipește

Ca fumul alb dintr-o visare.

Și totuși, n-am să te blestem,

N-am să-ți doresc ce-am îndurat —

Dar să nu uiți: ce-a fost între noi

A fost odată… și-a contat.

M-ai lăsat, fără să-ți pese,

Fără un cuvânt, fără o vorbă,

Ai plecat cu inima-ți aprinsă

Spre alta, mai nouă, mai bună.

Timpul a trecut și m-am pierdut

Într-o lume ce nu mai era a mea,

Căutând un rost, un drum, un început,

Dar tot ce-am găsit a fost doar o umbră grea.

Ea te ține acum cu mâna-i blândă,

Te-a luat acolo unde nu ajungeam,

Dar știi tu oare că în mine încă plângă

Amintiri ce nu se vor stinge, oricât ai vrea.

Nu-ți cer nimic, doar să înțelegi,

Că fiecare pas al tău mă doare,

Și chiar de-aș pleca, în orice zi,

Voi purta în suflet tot ce-a fost în tine, fără favoare.

E păcatul tău că ai făcut să plângă

Ochii care te priveau cu drag,

C-ai stins lumina-n inimi fără rugă

Și-ai dat iubirea veșnică-n praf și trag.

Ai spus cuvinte ce tăiau ca lama,

În loc de mângâieri, ai dat venin,

Și-ai ars în suflet ceea ce-ntr-o dramă

Se pierde încet, dar doare-n veci deplin.

Ți-am pus în palme inima întreagă,

Și tu-ai lăsat-o-n frig, să tremure,

Când tot ce-ți cerea era o dragă

Privire caldă, nu umbre sumbre.

Dar timpul, vezi, nu iartă și nu tace —

Îți va aduce-n gânduri plânsul meu,

Când alții vor iubi și fi-vor pace,

Tu vei vedea doar golul tău mereu.

Când nopțile te-or strânge fără milă,

Și liniștea va deveni blestem,

Să-ți amintești de mâna mea umilă

Ce te-a iubit fără vreun alt sistem.

Să nu cauți în alți ochi alinare,

Căci n-o s-o găsești nicicând la fel —

Iubirea mea a fost ca o visare

Pe care-ai rupt-o singur, crud și rebel.

Acum rămâi cu ce-ai lăsat în urmă,

Un dor amar și-un drum ce nu mai e,

Căci dragostea când pleacă... nu se curmă,

Se schimbă-n foc ce mistuie-n tăcere.

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,

Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,

Și din adio, o dulce veste grea.

Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,

Să-mi fii amintire ce nu doare,

Un dor ce nu mistuie-n abis,

Ci arde blând, ca flacăra de soare.

Mă vezi cum tremur printre amintiri,

Cum ochii-mi caută privirea ta,

Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,

Încă îți spun: nu pleca.

Dar dacă pleci — și știu că o vei face —

Fă-o cu blândețea pașilor ușori,

Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,

Când inima-mi mai bate în fiori.

Tu ai fost cântec, ai fost început,

Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,

Și totuși, între lacrimi și tăcere,

Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.

Mă țin de firul tău nevăzut,

De gândul tău ce-mi bate în tâmple,

Și-n fiecare noapte fără tine,

Îți simt parfumul strecurat prin umbre.

Te rog, nu-mi spune că a fost în van,

Că n-a durut și n-ai simțit nimic,

Că-n pieptul tău nu tremura un plan,

De-a ne iubi, măcar un pic.

Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,

Pune tu capăt, dar nu oricum,

Fă-o cu dragul ultimelor clipe,

Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,

Să pot pleca în liniște spre mine,

Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.