Relicve și trecut
Trântesc ușa din vechea noastră casă,
mirosul lemnului vechi și murdar
îmi inundă corpul cu parfum de amintiri
și tot ce mi-au rămas sunt urme de flori uitate.
Picioarele parcă mi s-au blocat în camera noastră
și simt cum aerul rece îmi pătrunde în suflet.
Reflexia din oglinda spartă nu-i a mea,
e a fetiței pe care ai ucis-o cândva.
Au rămas pe masă petale pierdute,
o scrumieră plină de țigări pe jumătate fumate
și câte o frântură din sufletele noastre.
Ating cu delicatețe scaunul prăfuit,
șterg orice urmă de păcat
și o lacrimă își croiește calea spre podea,
mă intoxifică aerul de îndrăgostiți
și brusc sunt iar în brațele tale,
dansând în picioarele goale.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Valentina Maria
Дата публикации: 4 января 2023
Просмотры: 1668
Стихи из этой категории
Și dincolo...tot cu tine
Și dincolo de lume
Eu aș rămâne,
Și dincolo de suflete oarbe
Eu tot cu tine aș rămâne.
Și dincolo de zile triste
Când nu mai simți sensul,
Și dincolo de obstacole
Eu tot cu tine aș rămâne.
Și dincolo de nori
Unde soarele n-ar da să se arate
În nopți de toamnă înnorate
Eu tot cu tine aș rămâne.
Și mai presus de ani ce trec
Și dincolo de zile numărate,
Când viața pare să nu aibă sens
Eu te-aș ține de mână și tot cu tine aș rămâne pe veci.
Toamna și pictorul
Prin amestec de cuvinte, simt cum mă pictezi în rouă,
Încercând să pui pe pânză, ochii, care azi te plouă...
Cu mișcările-ți flămânde, mânuiești de zor visarea,
Însă tremuru-ti trădează, suflet tulburat cum marea...
Eu incerc să te ating, cu o frunză mai rebelă...
Tu tresari 'roșind obrazul, cu penița ta fidelă...
Îți simt șoapta cum coboară, mângâindu-ma cu drag,
Despletindu-mi creanga mută, atingând tulpini de brad...
Și sfios schițezi un zâmbet, peste flori de crizanteme,
Aruncând printre petale, coloritul din poeme...
Culegând culori din soare, sufle-n glumă câte-o rază,
Care jucăuș apare și pe fruntea mea dansează...
Prin oglinzile din ape, îmi pui chipul de regină,
Care reflectează codrii, ce cu nouri se îngâna...
Și chemi vântul printre plete, c-o atingere de mână,
Încruntand sprâncene negre, peste văi mă curgi furtună...
Însă știu că mă iubești și în noaptea dezgolita,
Când suav veșmântu-mi cade, peste glia-mbatranita,
Prin amestecul de simțuri, scoți o pânză brumărie,
Începând tabloul iarăși, mă săruți cu nostalgie...
Dulce crin, parfum de dor
Din al inimii locaș de jint
Te strig, te chem tânjind,
Dar tu, n-auzi, nu vii...
Plăpând mă lași... în agonii...
Mai am o speranță și un crin,
Mai ca-i să vii, măcar puțin,
Să nu mă lași, te rog, să mor
De-al crinului parfum de dor.
Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,
Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.
Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor
Ofilindu-se, secat de-atâta dor.
Lumânări în cuib de cuc.
Din ale mele suferinți s-adun,
Ele tac, dar parcă strig,
Unde plec, de ce mă sting...
E pamantul tot mai greu,
Despărțirea, tot mai rea
Dragii mei, mă duc cu tot,
Cu-al crinului parfum de dor...
Ridică-mi sufletul
Privind în urmă, mi-amintesc când am căzut
Cum s-a topit noaptea în vis și ziua-n gând
Ce-am devenit, ce s-a-ntâmplat, ce mi-ai făcut
Nu mai sunt eu, m-ai transformat în om pierdut
Privește-acum în ochii mei și dă-mi un sfat
Cum să te uit, cum să mă-ntorc, cum să mai scap
M-ai ridicat și-apoi fugind m-ai aruncat
Nu te-ai gândit că lași în urmă dor uitat
Nu-i vina ta, nu-i vina mea, doar s-a-ntâmplat
Ce va urma știam cumva și m-a-ntristat
Gândul pribeag la tine stă și-acum plecat
Nu înțeleg cum te iubesc, sunt blestemat
Am vrut să fug sperând greșit că voi uita
N-am reușit, ascunsă-n nopți mă arde stea
Inima mea s-o ștergi cumva de urma ta
Ridică-mi sufletul de jos eu te-aș ruga
De m-ai uitat sper să mă nasc cu-o altă stea
Cea de acum s-a stins încet în marea ta
Doar tu mai poți s-aduci lumină-n viața mea
Suflet căzut din întuneric ai salva
EA HAERE IA OE, o pictură realizată de Paul Gauguin
O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;
buze pietrificate, sărutări uitate,
precum și stări de fericire iluzorie.
Această lumină devine o culoare
ce împodobește urechea stângă a unei femei și
poate fi chiar auzită.
Ea devine cântec atunci când
inima palpită pentru un sentiment
în ascunzișul sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi;
dureri după dureri ;goliciune.
Această femeie știe că ceea ce strălucește
nu este aur în universul ei paralel.
Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr
și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;
apoi mestecă pentru a se hrăni;
lapte, creștere și toamnă în fruct;
Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;
reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;
un timp al tăcerii.
Subconștientul ei este o cameră funerară
în care zace o puritate primară.
Viața ei este un zbucium pentru nimic;
o ramură care nu va înmuguri niciodată;
o ramură din pomul cunoașterii ;
încă existentă sub cerul înnorat,
trist la apus, îndepărtat și apatic.
Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru
galaxia ei de sentimente.
Aude sâsâitul verde al șarpelui și
freamătul frunzelor.
Viața ei este întunecare.
Ea nu vrea să fie dezumanizată-
Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis
pe care îl păstrează în în căușul iubirii.
Și dincolo...tot cu tine
Și dincolo de lume
Eu aș rămâne,
Și dincolo de suflete oarbe
Eu tot cu tine aș rămâne.
Și dincolo de zile triste
Când nu mai simți sensul,
Și dincolo de obstacole
Eu tot cu tine aș rămâne.
Și dincolo de nori
Unde soarele n-ar da să se arate
În nopți de toamnă înnorate
Eu tot cu tine aș rămâne.
Și mai presus de ani ce trec
Și dincolo de zile numărate,
Când viața pare să nu aibă sens
Eu te-aș ține de mână și tot cu tine aș rămâne pe veci.
Toamna și pictorul
Prin amestec de cuvinte, simt cum mă pictezi în rouă,
Încercând să pui pe pânză, ochii, care azi te plouă...
Cu mișcările-ți flămânde, mânuiești de zor visarea,
Însă tremuru-ti trădează, suflet tulburat cum marea...
Eu incerc să te ating, cu o frunză mai rebelă...
Tu tresari 'roșind obrazul, cu penița ta fidelă...
Îți simt șoapta cum coboară, mângâindu-ma cu drag,
Despletindu-mi creanga mută, atingând tulpini de brad...
Și sfios schițezi un zâmbet, peste flori de crizanteme,
Aruncând printre petale, coloritul din poeme...
Culegând culori din soare, sufle-n glumă câte-o rază,
Care jucăuș apare și pe fruntea mea dansează...
Prin oglinzile din ape, îmi pui chipul de regină,
Care reflectează codrii, ce cu nouri se îngâna...
Și chemi vântul printre plete, c-o atingere de mână,
Încruntand sprâncene negre, peste văi mă curgi furtună...
Însă știu că mă iubești și în noaptea dezgolita,
Când suav veșmântu-mi cade, peste glia-mbatranita,
Prin amestecul de simțuri, scoți o pânză brumărie,
Începând tabloul iarăși, mă săruți cu nostalgie...
Dulce crin, parfum de dor
Din al inimii locaș de jint
Te strig, te chem tânjind,
Dar tu, n-auzi, nu vii...
Plăpând mă lași... în agonii...
Mai am o speranță și un crin,
Mai ca-i să vii, măcar puțin,
Să nu mă lași, te rog, să mor
De-al crinului parfum de dor.
Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,
Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.
Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor
Ofilindu-se, secat de-atâta dor.
Lumânări în cuib de cuc.
Din ale mele suferinți s-adun,
Ele tac, dar parcă strig,
Unde plec, de ce mă sting...
E pamantul tot mai greu,
Despărțirea, tot mai rea
Dragii mei, mă duc cu tot,
Cu-al crinului parfum de dor...
Ridică-mi sufletul
Privind în urmă, mi-amintesc când am căzut
Cum s-a topit noaptea în vis și ziua-n gând
Ce-am devenit, ce s-a-ntâmplat, ce mi-ai făcut
Nu mai sunt eu, m-ai transformat în om pierdut
Privește-acum în ochii mei și dă-mi un sfat
Cum să te uit, cum să mă-ntorc, cum să mai scap
M-ai ridicat și-apoi fugind m-ai aruncat
Nu te-ai gândit că lași în urmă dor uitat
Nu-i vina ta, nu-i vina mea, doar s-a-ntâmplat
Ce va urma știam cumva și m-a-ntristat
Gândul pribeag la tine stă și-acum plecat
Nu înțeleg cum te iubesc, sunt blestemat
Am vrut să fug sperând greșit că voi uita
N-am reușit, ascunsă-n nopți mă arde stea
Inima mea s-o ștergi cumva de urma ta
Ridică-mi sufletul de jos eu te-aș ruga
De m-ai uitat sper să mă nasc cu-o altă stea
Cea de acum s-a stins încet în marea ta
Doar tu mai poți s-aduci lumină-n viața mea
Suflet căzut din întuneric ai salva
EA HAERE IA OE, o pictură realizată de Paul Gauguin
O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;
buze pietrificate, sărutări uitate,
precum și stări de fericire iluzorie.
Această lumină devine o culoare
ce împodobește urechea stângă a unei femei și
poate fi chiar auzită.
Ea devine cântec atunci când
inima palpită pentru un sentiment
în ascunzișul sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi;
dureri după dureri ;goliciune.
Această femeie știe că ceea ce strălucește
nu este aur în universul ei paralel.
Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr
și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;
apoi mestecă pentru a se hrăni;
lapte, creștere și toamnă în fruct;
Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;
reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;
un timp al tăcerii.
Subconștientul ei este o cameră funerară
în care zace o puritate primară.
Viața ei este un zbucium pentru nimic;
o ramură care nu va înmuguri niciodată;
o ramură din pomul cunoașterii ;
încă existentă sub cerul înnorat,
trist la apus, îndepărtat și apatic.
Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru
galaxia ei de sentimente.
Aude sâsâitul verde al șarpelui și
freamătul frunzelor.
Viața ei este întunecare.
Ea nu vrea să fie dezumanizată-
Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis
pe care îl păstrează în în căușul iubirii.
Другие стихотворения автора
Război de toamnă
Plâng chitările în parcul întunecat,
picăturile de ploaie cad abrupt,
lovesc băncile bandajate de călători nevinovați
și până și toamna se revoltă în fața mea.
Mă apasă vântul pe rana deschisă,
dar parcă durerea e ca o umbră
ce mă urmărește, dar nu se face simțită,
ca un regret pe care-l ai toată viața.
Îmi șoptește o voce în ureche
cuvinte calde, însă în zadar
când glasul tău de gheață e tot ce cunosc
și tot ce mă face să nu vreau să dispar.
Eclipsa de toamnă se vede în ochii tăi
și atingerea ta mă arde cu dor,
pe când trupul mi-e o explozie de amor.
Secretele unui străin
M-am mutat în noua casă
unde praful domnește pe parchetul vechi,
unde geamurile uriașe surprind cerul nopții,
unde candelabrele se clatină deasupra-mi
și unde dormitorul ascunde multe minciuni.
N-avea cum să fie decât casa unui păcătos
care și-a lăsat urmele pe pereții murdari.
Fiecare colțișor ascunde un secret
pe care vreau să-l descopăr.
Dar cine sunt eu să aflu despre viața acestui om abătut?
Oh! dar dorința e prea puternică,
vreau să-i știu trecutul și durerea,
vreau să aflu despre ale sale greșeli,
vreau să știu pe cine a iubit puternic
și pe cine a urât cu tot sufletul.
Vreau să fiu poetul vieții sale,
să-i scriu povestea pe cerul întunecat.
Război de toamnă
Plâng chitările în parcul întunecat,
picăturile de ploaie cad abrupt,
lovesc băncile bandajate de călători nevinovați
și până și toamna se revoltă în fața mea.
Mă apasă vântul pe rana deschisă,
dar parcă durerea e ca o umbră
ce mă urmărește, dar nu se face simțită,
ca un regret pe care-l ai toată viața.
Îmi șoptește o voce în ureche
cuvinte calde, însă în zadar
când glasul tău de gheață e tot ce cunosc
și tot ce mă face să nu vreau să dispar.
Eclipsa de toamnă se vede în ochii tăi
și atingerea ta mă arde cu dor,
pe când trupul mi-e o explozie de amor.
Secretele unui străin
M-am mutat în noua casă
unde praful domnește pe parchetul vechi,
unde geamurile uriașe surprind cerul nopții,
unde candelabrele se clatină deasupra-mi
și unde dormitorul ascunde multe minciuni.
N-avea cum să fie decât casa unui păcătos
care și-a lăsat urmele pe pereții murdari.
Fiecare colțișor ascunde un secret
pe care vreau să-l descopăr.
Dar cine sunt eu să aflu despre viața acestui om abătut?
Oh! dar dorința e prea puternică,
vreau să-i știu trecutul și durerea,
vreau să aflu despre ale sale greșeli,
vreau să știu pe cine a iubit puternic
și pe cine a urât cu tot sufletul.
Vreau să fiu poetul vieții sale,
să-i scriu povestea pe cerul întunecat.
Război de toamnă
Plâng chitările în parcul întunecat,
picăturile de ploaie cad abrupt,
lovesc băncile bandajate de călători nevinovați
și până și toamna se revoltă în fața mea.
Mă apasă vântul pe rana deschisă,
dar parcă durerea e ca o umbră
ce mă urmărește, dar nu se face simțită,
ca un regret pe care-l ai toată viața.
Îmi șoptește o voce în ureche
cuvinte calde, însă în zadar
când glasul tău de gheață e tot ce cunosc
și tot ce mă face să nu vreau să dispar.
Eclipsa de toamnă se vede în ochii tăi
și atingerea ta mă arde cu dor,
pe când trupul mi-e o explozie de amor.
Secretele unui străin
M-am mutat în noua casă
unde praful domnește pe parchetul vechi,
unde geamurile uriașe surprind cerul nopții,
unde candelabrele se clatină deasupra-mi
și unde dormitorul ascunde multe minciuni.
N-avea cum să fie decât casa unui păcătos
care și-a lăsat urmele pe pereții murdari.
Fiecare colțișor ascunde un secret
pe care vreau să-l descopăr.
Dar cine sunt eu să aflu despre viața acestui om abătut?
Oh! dar dorința e prea puternică,
vreau să-i știu trecutul și durerea,
vreau să aflu despre ale sale greșeli,
vreau să știu pe cine a iubit puternic
și pe cine a urât cu tot sufletul.
Vreau să fiu poetul vieții sale,
să-i scriu povestea pe cerul întunecat.
Război de toamnă
Plâng chitările în parcul întunecat,
picăturile de ploaie cad abrupt,
lovesc băncile bandajate de călători nevinovați
și până și toamna se revoltă în fața mea.
Mă apasă vântul pe rana deschisă,
dar parcă durerea e ca o umbră
ce mă urmărește, dar nu se face simțită,
ca un regret pe care-l ai toată viața.
Îmi șoptește o voce în ureche
cuvinte calde, însă în zadar
când glasul tău de gheață e tot ce cunosc
și tot ce mă face să nu vreau să dispar.
Eclipsa de toamnă se vede în ochii tăi
și atingerea ta mă arde cu dor,
pe când trupul mi-e o explozie de amor.
Secretele unui străin
M-am mutat în noua casă
unde praful domnește pe parchetul vechi,
unde geamurile uriașe surprind cerul nopții,
unde candelabrele se clatină deasupra-mi
și unde dormitorul ascunde multe minciuni.
N-avea cum să fie decât casa unui păcătos
care și-a lăsat urmele pe pereții murdari.
Fiecare colțișor ascunde un secret
pe care vreau să-l descopăr.
Dar cine sunt eu să aflu despre viața acestui om abătut?
Oh! dar dorința e prea puternică,
vreau să-i știu trecutul și durerea,
vreau să aflu despre ale sale greșeli,
vreau să știu pe cine a iubit puternic
și pe cine a urât cu tot sufletul.
Vreau să fiu poetul vieții sale,
să-i scriu povestea pe cerul întunecat.