Pământ
Tăcerea asta neagră, spune multe,
Privesc secundele luptându-se-ntre ele,
Dorm temnicerii pe zăvoare rupte,
Și noaptea mușcă pân' la sânge din zăbrele.
Ascult cum gem în ziduri zeii,
Încercănați frâgându-se prin ceață,
De mii de ori sub răsucirea cheii,
Legați cu jurăminte dincolo de viață...
Milogi, târâți de univers la judecată,
Cu existențe insignifiante și meschine,
Între icoane și oglinzi jucată,
Aceeași piesă cu eroi și pațachine.
Și prea feroce timpul, trage de cătușe,
Eliberând într-un târziu fugarii,
Pictând cu umbre și rugină pe cartușe,
Plătind la rând cu gloanțe lăutarii.
Și-adună la un loc nebunii și fricoșii,
Le toarnă picături, otravă în urechi,
La ochi legați cu jartiere roșii,
În guri căluș de fiare vechi.
Mereu m-am întrebat zadarnic:
De ce ne bântuie atâta nebunie,
Și vântul pustiind amarnic,
Ca-n fluier suflă-n noi o altă melodie?
Tăcerea asta neagră, câteodată,
E mai presus de orice cântec sau cuvânt,
E dincolo de orice slovă moartă,
O așteptare într-un suflet de pământ.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Iulian Grigore
Дата публикации: 11 августа
Комментарий: 1
Просмотры: 199
Silvia Mihalachi