instantaneu 1/4

Ce vrei să-ți spun când toate s-au cam spus,

Când vorbele ce-au trebuit să zboare s-au topit demul?

Crezi tu că dragostea ne moare,

De voluptatea trupului adoarme?

Sau poate o iubire adevărată să dispară,

Și să transforme bucuria noastră în blestemată dramă?

E dragostea ascunsă în sterpele plăceri,

Este iubirea și amorul fum,iluzii și scorneli?

Cum vrei să-ți spun că te iubesc etern,

Prin spirit sau plăceri?

Ce vrei să-mi ceri când te sărut,

Eu fiind pierdut în ființa ta demult?

Știi bine că îți aparțin ca liber al iubirii prizonier,

Prefer să mor decât să-ți pierd iubirea și infinitul tău mister!

(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Mă întorc, iubitul meu

Pe drumul presărat cu flori,

Luminat de curcubeu 

Fără strop de nori.

Mă aștepti în prag

Cu zâmbetul pe buze;

Chipul tău atât de drag

Îl pictam pe frunze.

Mă privești visător, 

Eu în brațe te cuprind;

Să-mplinesc al meu dor

Din suflet și gând. 

Îmi șoptești cu freamăt, 

Mă săruți cu pasiune, 

Cu senzații Mă îmbăt, 

Mă dezbraci de rațiune.

Timpul de l-am stăvili ,

Iubirea s o pecetluim, 

Să ne supunem febrili 

Și n inimi s o zidim.. 

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

Ochii-mi erau scântei atunci când te vedeau

Și buzele-mi strigau a foc când tu mă sărutai

Doamne!...nici toți poeții la un loc

Nu ar putea descrie dorul ce ți-l port!

De-ai sti ce dor îmi e, când inima te vrea

Să te mai simtă o clipă aproape

Să bată din nou lângă a ta

Căci mai frumos nicicând nu bate...

Ce dor îmi e de ochii tăi senini

Amintirea lor azi mi-e un souvenir

Când cu dorință știau să mă îmbie

Mi-atât de dor...si doar eu știu...

De-ai sti cum stai ascuns în gândul meu

Doar eu să mi te pot găsi 

Bărbatul ce în suflet mi-a sădit 

Dorul ce azi, mi-e infinit...

Vino sa ne regăsim...focul este nestins,

Dorul încă îmi arde adânc în piept!

Într-o îmbrățișare să zburăm spre paradis

Între noi sa nu mai stea al tăcerii deșert...

Buzele înmuiate de vin să ne spună povești fără cuvinte

Pe piele să m-atingi, să-mi desenezi dorințe vii

Să ne lăsăm purtați de-un vint fierbinte

Să ne adie-n jur parfum de vin și.. fantezii.

Cu tine să mă pierd, apoi să mă găsesc

Visul în sfârșit să simt că-l trăiesc 

Într-un extaz ce n-ar putea fi descris

Decât la un pahar... din vinul promis...

mamă, prietenă, bunică,

ai fost de toate pentru noi.

un înger cald,

ce sufletul ni-l alina.

o mamă, chiar dacă nu eram toți fii tăi,

o prietenă, e ceea ce mi transmiteau ochii tăi,

o bunică, ce ne a iubit și prețuit mereu,

o inimă ce v-a conta mereu.

deși ți-am greșit, tu ne-ai iertat,

deși te-am supărat, nu ai plecat,

acum e momentul pentru a-ți spune,

ca te iubim și-n suflete ne vei rămâne.

am să-mi aduc aminte privirea ta,

durerea mereu o alina.

o să mi aduc aminte zâmbetul tău,

o rază de lumină el era.

traiesti etern la noi în amintiri,

le ai colorat pe toate foarte vii.

în timp ce

luna se zbate să se desprindă din

brațele desfrunzite de ștejar,

ghemuit langă foc,

un motan

râvnește să se plimbe

printre baloanele colorate de săpun.

la fereastră,

un bonsai de pin de pădure

limpezește

a cerului față.

÷

plane rotative de percepție

prind in tentacule

voința.

frica de moarte

e un factor generator de cercuri concentrice-

o piatră aruncată-n 

apele unui fluviu ce coboară-n 

hăul cascadei.

 primul cerc e conturat de ploconeală și tăcere-n

fața minciunii.

din el purcede un altul mai viguros,

hrănit cu sofismele ignoranței,

definind  astfel șantajul.

sămânța lașității a-ncolțit-

 un fel de  reflex condiționat, 

 ce năpădește totul.

" dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte!"

a conchis Nicolae Steinhardt.

profeții Ioan și Iezechiel

netulburați

dulce ca mierea le era

gura

sfredelind stabilopozii

valurile

se prind de balustrada falezei.

liniște!-

tot strigă pescărușii,

florile de gardenia

cântă!

flăcări stranii

adâncesc

tainele orizontului;

destine -desfășurate

pe treptele de-ncercări ispititoare,

desfoliază amurgul

în solzi de-ametist

iluzioniștii,

asemenea argonauților,

îmbracă

osemintele aducerilor-aminte

în lână

de aur .