Автор Stefan Stoican

Итого 0 публикации
Зарегистрирован 20 апреля
Случайные публикации :)
Sărut
Iubita mea,
Vreau să-ți sărut privirea
Sprâncenele și gândurile toate,
Pe cele bune să ți le pot fura...
Vreau să-ți pătrund în calda-ți ființă îngerească,
Să te cunosc și recunosc cum eu aș vrea...
Să știu ce vorbe îți pot spune
Să nu greșesc rostind cuvinte rătăcite,
Să îți arăt cât te iubesc
Și să te pot avea...!
Iubita mea,mă rog să nu te lași furată
De-altcineva ce poate face asta,
Căci nimeni pe pămant nu-ți poate ține locul
Și nici să aibă frumusețea ta!
Iubito,nu alunga de la frumoasele-ți picioare
Pe cel ce vrea să ți le spele cu lacrimile curse din iubirea sa,
Pe cerșetorul și posesorul inimii rănite,
Să le sărute iubindu-te prostește
Exact așa cum el ar vrea!
(12 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Cu tine
Dacă mâine mor,
Mor cu tine-n gând,
Preafrumoasa mea,
Cu chip îngeresc...
Știu că n-o să mor
Viata este dor,
Vasilica mea,
Cu ochi sclipitori,
Precum mii de sori
Si cu dulce grai
Coborât din Rai,
Te iubesc arzând,
Eu ți-o spun mereu
Cum să nu mai fiu,
Fără draga mea,
Veșnicia-i ea,
Vasilica mea !
(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Poem Zen pentru sunet
Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~
gunoiul sinelui; cântând la pian;
lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.
Sunetul este doar percepția minții ~
vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.
Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.
Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.
O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;
mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;
ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;
dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;
un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.
Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;
ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și
viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;
plante și animale sângerând îngenuncheate;
oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea
un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;
femei cântând imnuri sfinte în temple;
ascultându-și propriile voci.
Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;
liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.
Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera
procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,
de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.
Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.
În ceață, sufletele netrupești escaladează
serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.
Autorul poeziei este Marieta Maglas
Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.
1001 jurăminte arse-n dor
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…
Mi-ar fi prea strâmt în cuvinte,
Cum nici cerului nu-i ajunge
Doar o stea sa strălucească-n zadar.
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar...
E mult prea slab, e mult prea clar.
Cum să-ți descriu ce simt, când știu
Că orice vorbă-i prea puțin în dar?
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…
Nu mi se pare destul o floare,
Când tu ești grădina în care primăverile
Își scriu numele cu petale de aur.
Aș spune „te iubesc” ușor,
Dar tu ești tot, eu sunt doar dor,
Și dacă știi că-n mine ești,
Atunci nici n-am ce să-ți mai spun,
Tu știi ce-nseamnă să iubești.
Aș spune „te iubesc”, dar știu
Că-n lumea asta, prea pustiu,
Un dor ca al meu e rar,
Un foc ce arde-n zări de jar.
Aș spune „te iubesc”, dar cum?
Când tu îmi ești și drum, și fum,
Și zbor înalt, și dulce har,
Și rai, și stea spre altar.
Aș spune „te iubesc” din plin,
Dar orice vers e prea puțin,
Căci tu ești cântec, ești altar,
Ești tot ce simt, ești tot ce-ar fi să am măcar.
Aș spune „te iubesc”, dar știu,
Că-n lipsa ta rămân pustiu,
Iar timpul trece în zadar,
Ca ploaia-n nopți fără hotar.
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…
Nu vreau să fiu doar un murmur.
Vreau să fiu furtuna, poezia,
Răsuflarea ce-ți umple pieptul
Și te face să simți că viața e mai mult
E iubire, ce nu se sfârșește.
Aș spune un simplu „te iubesc”,
dar 1001 de feluri încă nu mi-ajung.
Simfonia La porțile Crăciunului
La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!
În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.
Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.
Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.
Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,
Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,
Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.
Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,
Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,
Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele
Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.
Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,
De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera
Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.
Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.
Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.
Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,
Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,
Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.
Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,
Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.
Cinșpe ani de vreme
Un sentiment rar întâlnit vârstei mele îmi cutremură trupul.
Mă face să mă arunc ,să-mi dau drumul în abisul inimii
Mai că…Aș vrea să renunț la responsabilități
Doamne, ce aș vrea să fiu din nou copil…
Vreau să nu mai știu ce-nseamnă aia durere
Ceea ce e de mirare,fiindcă am o vârstă neasemănătoare cu chestiile astea
Am doar cinșpe ani de vreme.
Cinșpe ani…Cam puțini, știu…N-am știut că va apărea așa devreme.
Simt că am îmbătrânit deja,
Simt că nu mai am putere în ale mele mâine.
Oare de ce m-am hrănit cu otrava asta
Care e toxică, care îmi ia tinerețea , care nu îmi aparține ?
Regret acum, dar care-i farmecul regretului?
Dacă fapta-i consumată, dacă timpul s-a dus, s-a scurs
Dacă părerea de rău nu schimbă niciun curs
Nu schimbă nici cursul inimii și nici cursul sufletului.
Tot ce știu e că regretul poate schimba ceva ce nu s-a stins, acel ceva ce încă n-a apus.
Sărut
Iubita mea,
Vreau să-ți sărut privirea
Sprâncenele și gândurile toate,
Pe cele bune să ți le pot fura...
Vreau să-ți pătrund în calda-ți ființă îngerească,
Să te cunosc și recunosc cum eu aș vrea...
Să știu ce vorbe îți pot spune
Să nu greșesc rostind cuvinte rătăcite,
Să îți arăt cât te iubesc
Și să te pot avea...!
Iubita mea,mă rog să nu te lași furată
De-altcineva ce poate face asta,
Căci nimeni pe pămant nu-ți poate ține locul
Și nici să aibă frumusețea ta!
Iubito,nu alunga de la frumoasele-ți picioare
Pe cel ce vrea să ți le spele cu lacrimile curse din iubirea sa,
Pe cerșetorul și posesorul inimii rănite,
Să le sărute iubindu-te prostește
Exact așa cum el ar vrea!
(12 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Cu tine
Dacă mâine mor,
Mor cu tine-n gând,
Preafrumoasa mea,
Cu chip îngeresc...
Știu că n-o să mor
Viata este dor,
Vasilica mea,
Cu ochi sclipitori,
Precum mii de sori
Si cu dulce grai
Coborât din Rai,
Te iubesc arzând,
Eu ți-o spun mereu
Cum să nu mai fiu,
Fără draga mea,
Veșnicia-i ea,
Vasilica mea !
(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Poem Zen pentru sunet
Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~
gunoiul sinelui; cântând la pian;
lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.
Sunetul este doar percepția minții ~
vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.
Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.
Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.
O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;
mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;
ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;
dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;
un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.
Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;
ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și
viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;
plante și animale sângerând îngenuncheate;
oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea
un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;
femei cântând imnuri sfinte în temple;
ascultându-și propriile voci.
Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;
liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.
Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera
procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,
de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.
Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.
În ceață, sufletele netrupești escaladează
serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.
Autorul poeziei este Marieta Maglas
Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.
1001 jurăminte arse-n dor
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…
Mi-ar fi prea strâmt în cuvinte,
Cum nici cerului nu-i ajunge
Doar o stea sa strălucească-n zadar.
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar...
E mult prea slab, e mult prea clar.
Cum să-ți descriu ce simt, când știu
Că orice vorbă-i prea puțin în dar?
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…
Nu mi se pare destul o floare,
Când tu ești grădina în care primăverile
Își scriu numele cu petale de aur.
Aș spune „te iubesc” ușor,
Dar tu ești tot, eu sunt doar dor,
Și dacă știi că-n mine ești,
Atunci nici n-am ce să-ți mai spun,
Tu știi ce-nseamnă să iubești.
Aș spune „te iubesc”, dar știu
Că-n lumea asta, prea pustiu,
Un dor ca al meu e rar,
Un foc ce arde-n zări de jar.
Aș spune „te iubesc”, dar cum?
Când tu îmi ești și drum, și fum,
Și zbor înalt, și dulce har,
Și rai, și stea spre altar.
Aș spune „te iubesc” din plin,
Dar orice vers e prea puțin,
Căci tu ești cântec, ești altar,
Ești tot ce simt, ești tot ce-ar fi să am măcar.
Aș spune „te iubesc”, dar știu,
Că-n lipsa ta rămân pustiu,
Iar timpul trece în zadar,
Ca ploaia-n nopți fără hotar.
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…
Nu vreau să fiu doar un murmur.
Vreau să fiu furtuna, poezia,
Răsuflarea ce-ți umple pieptul
Și te face să simți că viața e mai mult
E iubire, ce nu se sfârșește.
Aș spune un simplu „te iubesc”,
dar 1001 de feluri încă nu mi-ajung.
Simfonia La porțile Crăciunului
La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!
În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.
Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.
Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.
Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,
Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,
Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.
Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,
Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,
Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele
Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.
Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,
De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera
Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.
Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.
Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.
Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,
Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,
Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.
Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,
Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.
Cinșpe ani de vreme
Un sentiment rar întâlnit vârstei mele îmi cutremură trupul.
Mă face să mă arunc ,să-mi dau drumul în abisul inimii
Mai că…Aș vrea să renunț la responsabilități
Doamne, ce aș vrea să fiu din nou copil…
Vreau să nu mai știu ce-nseamnă aia durere
Ceea ce e de mirare,fiindcă am o vârstă neasemănătoare cu chestiile astea
Am doar cinșpe ani de vreme.
Cinșpe ani…Cam puțini, știu…N-am știut că va apărea așa devreme.
Simt că am îmbătrânit deja,
Simt că nu mai am putere în ale mele mâine.
Oare de ce m-am hrănit cu otrava asta
Care e toxică, care îmi ia tinerețea , care nu îmi aparține ?
Regret acum, dar care-i farmecul regretului?
Dacă fapta-i consumată, dacă timpul s-a dus, s-a scurs
Dacă părerea de rău nu schimbă niciun curs
Nu schimbă nici cursul inimii și nici cursul sufletului.
Tot ce știu e că regretul poate schimba ceva ce nu s-a stins, acel ceva ce încă n-a apus.