În amintire

Azi mă întreb... ce a rămas din noi

Din tot ce ieri a fost să fie

Un vis, o faptă, o dorință?

Sau gânduri purtate în neființă?

În șoaptă îmi răspund..."doar eu!"

Să scriu povestea fără sfârșit 

Căutând răspunsuri iară și iară 

Și tot ce a rămas în final netrăit...

Tot ce-a rămas?.... e poezia 

Unde azi se scaldă amintirea,  

Mâine iubirea își caută menirea

Si durerea își așteaptă mântuirea.

Tot ce-a rămas?....să pot iubi

Cât pot și vreau și clar pe cine

E tot ce am, ce pot să dau,

Chiar de la schimb n-o face nimeni.

Gânduri vin fără oprire,

Dă în mine nostalgia

Acum esti o amintire,

Care naște poezia.

Fugi şi umbli alandala,

Nu mai ești cine erai,

Acum vine iar zicala

,Fă rai din ce ai."

Pentru lecţii învăţate,

Pretul a fost nesimtit,

Lovituri nenumărate,

Care nu s-au mai oprit.

Nimeni nu imi stie viața,

Câte zile negre-am strâns

Cum mi-s ochii dimineata,

Sau aseară cât am plâns.

Cât m-a consumat iubirea,

De m-a transformat îin piatră,

Noroc că e oarbă lumea

Și mă vede... minunată.

Alerg spre stele fără țeluri,

Vreau tot, dar nu mai vreau nimic

Și tot găsesc multiple feluri,

Să fac,  ce eu...îmi interzic...

Am părul scurt deși mai lung îmi place,

Gust din lichior dar aș bea vin,

Deși doar rău mi-ai face,

Aș vrea în brațe să mă ții...

Am unghii roz, le vreau albastre..

Îti scriu mesaje-n gând pe-ascuns

Tânjesc prea mult să-mi fie pace

Și totuși... plâng că ne-am pierdut.

Ades mai plâng la filme, la citate,

Râd la sarcasm și ironie,

Azi visele îmi sunt deșarte 

Și mâine mă trezesc în amnezie.

Mai semăn vânt, după... culeg furtuna,

Dar ador Cerul când este la apus..

Scriu des de dor și nu-s nebună,

Doar port în gând vinul.... promis.

Sunt o ecuație de extreme,

Un dans nebun între „aș vrea” și „nu”,

Pierdută-n propriile-mi poeme,

În care muza... îmi ești tu...

Scriu pentru că tacerea-ti e prea mare

Scriu pentru gânduri ramase nerostite,

Scriu sa-mi las mintea sa-mi scape

De praful verdictelor și judecătilor tale stricte.

Scriu ca sa scap de limite impuse

Scriu sa uit de simturi ce nu vor a se estompa

Scriu incercând sa fac ordine în haosul

Ce-a ta plecare grabnica mi l-a lăsat.

Scriu poate intr-o zi ma vei surprinde

Vei reveni c-un dor pentru-a rescrie

Povestii noastre unice un alt final

Scriu uneori în amintirea unui clinchet de paha...

Scriu .. cât mai pot sa te scriu

Cu lacrimi cu zambet cu sfântă culoare

Tânjind mereu la vinu-ti mieriu

Scriu trist..alteori în palme c-un soare. 

Mă poți certa de mii de ori

Si poți gândi rău despre mine

Dar din lacrimi mi-au crescut flori

Durerea a trecut și azi... sunt bine!

Poți să te crezi inteligent

Pe locu-ntâi sau cel mai tare

În story-ul nostru esti doar un corigent

Cu nota scăzută la purtare.

Poți cu tăcerea să mă umilești, 

Din gânduri să-mi ștergi amintirea.

Eu am puterea frumos să te păstrez în ochii mei

Acum spune-mi te rog, ce-a fost???... dacă nu, iubirea!

Mi-e dor de tine, chiar si atunci când uit cine ai fost....cu mine...

Uneori, dorul nu are un nume clar... E ca o umbră care mă urmărește, fără să pot apuca să o strâng în brate. Mi-e dor de tine, dar poate că nu mai știu cine ai fost cu adevărat... sau poate că mi-ai fost drag prea mult ca să mai pot vedea realitatea. 

Rândurile acestea sunt pentru toate poveștile care au început frumos, naiv, nevinovat și s-au terminat înainte să-și ia un bun rămas care ar fi lăsat o inimă întreagă.... rânduri pentru toate poveștile care au rămas suspendate, undeva între ,,a fost" si ,,ar fi putut fi".

Rânduri pentru o poveste... un vin care a rămas promis... dar poate e doar păstrat în întuneric... pentru cândva...

Așa îmi vine câteodată

Să blestem  și să mă înfurii

Și să întreb;

De ce Doamne omului i-ai dat 

Minte și gândire să poată construi 

Cetăți, palate poduri pestr ape,

Creații ce durează peste viacuri,

Dar să se bucure de ele,nu?

Ai lăsat atâta frumusețe în lume

Dar timp s-o vadă n-are

De ce oare?

Ai lăsat bătrânețea,apusul ce doare,

Cine are de ea trebuință?

De ce ai lăsat boală,durere

Ce să facă omul cu ele?

Că florile-s frumoase,

Sunt de acord, că-s flori,

Dar tu întreci magnolia

Cu ale ei culori.

Întreci în frumuseţe

Superba orhidee

Şi rozele, şi crinii

Şi atâtea flori femeie.

Că florile miros sublim,

Sunt de acord,

Dar tu întreci şi teii

Cu aroma lor cu tot.

Mireasma pielii tale

Şi a părului tău brun,

Întrece-n profunzime

Al teilor parfum.

Că florile-s gingaşe,

De acord şi acuma sunt,

Dar tu întreci toţi macii

Cei legănaţi de vânt.

Întreci în gingăşie

Câmpia cea brodată

Cu a macilor urzeală,

Atât de fin lucrată.

Că florile au dulceaţă,

De acord acum sunt iar,

Dar tu întreci iubito,

Al florilor nectar.

Că deşi nu eşti floare

Cu frunze şi petale,

Nu e nectar pe lume,

Ca cel al gurii tale.

Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi aflat,

În mine, când am rostit, iubire, în șoaptă,

Tu, ca un sânge sălbatic și învolburat,

Îmi cobori prin carne, treaptă cu treaptă.

Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi aflat,

În fiecare bătaie caldă ce încă mă ține,

Căci tu nu ești un vis întâmplător lăsat,

Ci partea mea de cer rămasă în mine.

Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi aflat,

Printre umbrele nopților adânci,

Acolo unde ursitorile mi-au lăsat,

Un vis în care așteptarea-ți deplângi.

Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi aflat,

În aroma cafelei ce se ridică ușor,

În fiorul iubirii rămas undeva așezat,

Între căutări și aflări, speranță și dor.

Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi aflat,

Undeva, mai demult, într-un alt univers,

Și de-un munte de ani, zi de zi am luptat,

Să te învii, ca să stai, lângă mine în vers.

Univers de praf,

Un gol căzut,

Râvnit într-o singurătateo toxică a stărilor de toamnă.

Trăirea asta nu e importantă. 

E pierdere-a emoții pure,

Naiv de proastă

A unei ficțiuni - oraş

Nelocuit şi cald de rece.

Oceanul de singurătate...

Mai pierde astăzi o speranţ- a nopții simple.

Şi toamna asta se va pierde, 

Și va rămâne tot uitătă,

O trecere de timp în nefiinţă.

Ah! Şi cât e de banal,  deprinzător, prostesc... 

O starea a naibii de-a speran în nesperanța ce-o trăieşti.

Mi-e bine și fără iubire,

fără iubirea ta.

M-am obișnuit și fără prezența ei,

care dulce părea.

Mi-e bine și-n lipsa aripilor tale,

care albe păreau.

M-am obișnuit și-mi pietrific mintea să supraviețuiască și-n absența ta.

Mi-e bine și când îmi vine să-mi metamorfozez versiunea - 

mască - cretină-mi puneai la cea

veche.

M-am obișnuit și de manipulările tale 

nu m-ai am parte - seducătoare păreau.

Și uite cât de bine-mi păreai.

Și uite cum mă faci să-mi fie bine și fără tine.

Te caut în cerc, te-aflu în pătrat,
În fiecare formă geometria ta e scrisă,
Tu ești acolo unde nimeni n-a intrat,
În inima mea frântă și închisă.

Tu ești diametrul ce-mi taie rotundul,
Tu ești ipotenuza triunghiului meu,
Tu ești paralela ce-mi fură profundul,
Tu ești infinitul ce-l port mereu.

În ochii tăi se nasc două semidrepte
Ce-mi spintecă pieptul și-mi ajung la suflet,
Și inima mea, de tine deșteaptă,
Bate în ritmul unui vers împlinit și mulțumit, să-nțelegi tu.

Am încercat să calc pe muchii drepte,
Să fug de tine-n planul cartezian,
Dar punctul tău din suflet mă deșteaptă
Și mă întoarce-n vechiul meu dușman.

Ce frumos ești când calculezi distanța
Dintre noi în ani-lumină și dureri,
Ca și cum n-ai ști că prezența ta
E singurul meu mod de a mă cere.

O, geometrie a iubirii mele,
Tu ai teoreme ce nu le-am învățat,
Tu ai unghiuri ascuțite între stele
Și planuri paralele-n care-am uitat.

Dar frângerea aceea din noi doi,
Când cercul tău s-a frânt de al meu colț,
A fost mai grea decât mii de războaie
Și mai sfântă ca un sărut pe frunte, gol.

Căci te iubesc în cercuri concentrice,
În cercuri secante, în cercuri tangente,
Te iubesc în forme geometrice
Ce nu se văd, dar sufletul le simte arzându-l, fierbinte.

Și dacă cercul meu nu mai e roată,
Și dacă pătratul tău s-a deformat,
Rămâne doar o linie curbată
Care ne leagă-n veci, neîntrerupt, neîmpăcat.

Așa-i iubirea: două corpuri stranii
Ce se resping după legi nescrise,
Dar dacă-s paralele într-o zi,
Se-ntâlnesc în infinit, și sunt menite.