Dreptul la iubire

Din ochi scânteile vorbesc fără cuvânt

Ți-aduc sclipirile fierbinte mărturie

Tăcut privirea îți grăiește cercetând

Dar nu te-atinge a  iubirii glăsuire

Mă strigă liniștea-nghețată cugetând

Ecoul tremură căzut în agonie

Pe buze tace adevărul suspinând

Așteaptă găndul nerostit călătorie

Ascult tăcerea destrămată din cuvânt

Îndrăgostit visele-mi cântă melodie

Îngrămădite le adun sedimentând

Nepăsător cerneala curge pe hârtie

Ascunse-n pagini mor cuvinte fremătând

Tăcerea-și caută un loc în poezie

Umbrite ard fără lumina fumegând

Sfârșesc tăcute recitând melancolie

Din poze clipa mă privește surâzând

Imagini mute povestesc cu fantezie

Rămân să caut o prezență absentând

Se-aud cuvintele tăcute-n amintire

Am întâlnit un înger, ce mirare, ce minune

Fără de știre m-am trezit îndrăgostit

A-ntors privirea către mine cu un zâmbet

De-atunci mă arde bietul dor nemulțumit

În realitate a putea nici că se poate

Și-atunci cu lacrimă în suflet l-am rănit

Să-i fie zborul mai ușor l-am stors de poate

Lăsându-mi inima bătând dezamăgit

Aștept uitarea să mă scuture de înger

Dar ce-am uitat e doar prezentul aiurit

Trecutul strigă acuzându-mă de mâine

Speranța freamătă din aripi necăjit

Pierdut mă caut stabilit în rătăcire

Drumul spre casă arcuiește îndoit

Cărarea visului e-n altă dimensiune

Nu mai e înger să mă-ndrepte chibzuit

Să mă întorc aș vrea cu fața către mine

Privind spre astăzi universul oferit

Dar am rămas dezorientat în amintire

Îngerul meu rămâne vis neîmplinit

Cândva am scuturat, nisip de pe picioare
S-a scurs apoi tăcut, încet, inima-n mare
Valu-a spălat trecut, la înecat în sare
Se plimbă suflet mut, stingher în așteptare

Dezbracă-te de ieri și-mbracă-te cu mine
Prinde-mi inima azi să n-o strivească mâine
Lacrima-mi ia din zbor cu rosii buze-aprinse
Topeşte-mă în brațe să mă golesc de lume

Deschide seara-n șoapte, aprinde-o-n foc de inimi
Uită de toți si toate și cautămă-n tine
Aruncă-n mine suflet, să-ți dau etern iubire
Ești peste tot și-n toate dar nu te pot cuprinde

Răsari în vis de noapte, pătrunzi până în sânge
Două cuvinte ard, se sting făr-a te-atinge
Pribege-n vânt zburate speranțe de hârtie
Împins de realitate, mă-ntorc în amintire

Soarele nu mă arde, desculț nu simt zăpada
De mai trăiesc acum tu să-mi aduci dovada
Sentința mă condamnă să te iubesc degeaba
În loc de fericire dragostea mi-e otrava

În versuri scriu poeții ce dulce e iubirea
Uitat-au oare-a spune ce-amară-i amăgirea?
Strivind cuvinte calde răsar vorbe deșarte
Tu te transformi în vis eu ma transform în șoapte

Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni

Medieval ridică săbii idioți

Pornind războiul lasă-n urmă case goale

N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți

Minciuni sfruntate oferind mulțimii sclave

Lipsiți de școală e mai simplu să-i conduci

Învață pruncii a muri servind palavre

Nu-i Dumnezeu ce le-a cerut s-aducă morți

Infernul cade pe pământ târând cadavre

Dorinți meschine se-nvelesc în patrioți

Proliferând false valori gândiri bolnave

Cheamă la luptă gloata oarbă de netoți

Culori macabre poartă cruda vânătoare

Dictată sec de despoți strâmbi și vanitoși

Ori de stăpâni dorind pământ sau răzbunare

Vânzând iluzii despre viața celor morți

Cu mâna goală sunt trimiși s-aducă moarte

Biete ființe transformate-n mateloți

Mânând corabia intențiilor barbare

Sălbatic mătură spre umbră frați, nepoți

Pornește hoarda sărbătorilor funebre

Cântând  fanfara mitralierelor orori

Lăsând în urmă flori uscându-se în jerbe

Acoperind martirii tragicei erori

Oameni de rând ce duc pe umeri greutate

Sunt păcăliți c-au să ajungă mari eroi

Pornind războiul pentru cauze deșarte

Le-ascund rațiunea rătăcind-o în noroi

Mi-ai încurcat destinul

Mi-ai strămutat cărarea

Pierdut caut prezent

Nu vine-n drum uitarea

Visând lumini de stele

Găsesc rodind tăcerea

Destinu-i piatră grea

M-aruncă-n orb durerea

Pe-un nor se-adună dor

 Sub pleoape arde chipul

Un vis mă plimbă-n zbor

Din lacrimi curge timpul

Mă-ntrebi absent ce fac

Răspunde-n cor declinul

Să mint sau de-am să tac

Același mi-e destinul

Se pare că ți-e greu

S-aduci îmbrățișarea

E tot ce-am vrut să-ți cer

Zâmbind să-ndrepți cărarea

Și-aștept la infinit

Un semn dacă îți pasă

De dragoste mâhnit

Destinul mă apasă

Mi-e dor de tine de-am uitat ce e acasă

 Nu știu de mine unde sunt de când m-apasă

Mă caut singur rătăcind fără de șansă

Ștergându-mi urmele mă mistuie distanță

Mi-e dor de primăvara dulce și curioasă

Sămânța oarbă încolțindu-mi la fereastră

Așteaptă florile uitând să înflorească

Lumina soarelui sperând să le stropească

Mi-e dor și doare de când inima-i albastră

Bătând în gol vibrează singură furioasă

Accelerând se zvârcolește dând să iasă

Împinge-n vene focul dorului țâfnoasă

Mi-e dor de zâmbetele buzelor vrăjite

Prin vise tremură cuvintele șoptite

Murind ucise-n diminețile grăbite

Le-aștern pe paginile celor nerostite

Mi-e dor de stelele privirilor tacite

Lipsindu-mi razele-ntunericul mă-nghite

Se-neacă zilele stingându-se rănite

Lăsându-mi nopțile să umble chinuite

Mi-e dor de timpurile tale despletite

Pletele-n aripile văntului trezite

Plutesc în gândurile mele rătăcite

Speranțe șubrede târându-se zdrobite

Pe tine te-am pierdut, că n-am știut
Când fericit eram să dăruiesc iubire,
Iar lacrima ascunsă-ți după pleoapă
Nu am zărit-o, că este, în a ta privire.

Te-am întâlnit când toamna începea
Să fure din căldura zilei, s-aducă frig,
Iar noi înfometați după o zi de cursuri
Stăteam la rând să prindem un covrig.

Atunci, ceva frumos mi s-a-ntâmplat
Când inima s-a dus, la puls de-o sută,
Și am simțit plăcut, pentru întâia oară
Că mă îndrăgostesc...de o necunoscută.

Timid am îndrăznit să-i cer o întâlnire
Fără a ști de vrea, sau poate mă refuză,
Dar, am rămas surprins că mi-a zis...da
Și n-am fost nevoit să-i spun, mă scuză.

Pașii ne-au dus, prin minunate locuri
Pe unde ne-am promis că ne-om iubi,
Iar când în viață, vor veni și, încercări
Vom ști luptă să ducem și chiar, zâmbi.

Timpul ne-a dat răgaz să ne cunoaștem
Și să formăm perechea... binecuvantată,
Însă nu m-a-nvățat, să știu a dărui iubire
Iar dragostea să-mi fie, pură, adevarată.
.................................................
Acum, când singur îmi trăiesc destinul
Mă-ntreb, unde s-a strecurat minciună,
Și dacă în această viață, atât de scurtă
Să-i pot rosti în șoaptă...,,noapte bună"!

Sunt mulți cei care ți-au sărutat
buzele și s-au înfruptat din ele;
și aceia, care au îndrăznit să-ți
sărute obrazul, au fost câțiva,
dar totuși, atât de puțini...
puțini au contenit să-ți sărute
mâna armonioasă, care la o simplă atingere
iți aduce simfonia primăverii -
curgând nebunesc prin corp.
Dar, braț la braț cu tine,
plimbându-ne prin ploaie,
pe aleea parcului,
doar eu ți-am sărutat sufletul...

Acea sonată izvorăște din dorința ta

de a explora o anumită idee muzicală.

Mă uit la "The Sky", o capodoperă

pictată cu foarfeca de Henri Matisse,

în timp ce te ascult. Acele păsări albe,

care se înalță, se aseamănă cu niște

hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită

această duminică, în zorii zilei și

în secreția de lumină a soarelui,

ce pare că vrea să se ascundă!

Câteva raze aurii țes o pânză pentru

a crea noi spirale de viață

complexe și atrăgătoare. ‘Visele care

se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.

Acest timp neobișnuit se balansează

făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.

Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate

pe un scaun similar cu cele care se găsesc

în saloanele de coafură. Dar salonul nostru

este destinat să fie un loc de întâlnire

pentru numeroși artiști.

Casa are scări în spirală care

duc până la Strada Singurătății. Duminicile

nu sunt importante pentru noi,

dar cred că ar trebui să fie,

din moment ce ele servesc

ca un memento pentru oameni.

Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru

rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.

Acea ușă, care închide camera ta secretă,

se mișcă, spulberând tăcerea.

Din când în când, eu totuși aud

notele pianului tău dispărând în aer.

Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.

Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi

curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,

prietenii nu vor să rateze momentul în care

pot să te audă cântând la pian.

Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă

cu niște hieroglife antice.

Sunetele pianului strălucesc.

Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,

atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.

În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou

din cenușa zilei de ieri.

Poezie de Marieta Maglas

Poezia este publicata in OPA.

Dulci îți sunt oceanele de azur, premărețe ce se mai închină doar la lumina petalelor mele de trandafir înmiresmate 

Și dulce e totul ce îți închină grație și splendoare căci tu alini fără să atingi măcar o singură rană 

Ești izvor de balsam tămăduitor cu săruturi infinite de iertare și alinare, iar buzele tale îți sunt divine prin balsamul cel mai vindecător

Și de și propria lacrimă ce-ți fragilă precum o floare, niciodată nu ți-a secat izvorul de iubirea ta arcadiană

Ești mare mea iubire, pură și splendidă de sublimă

Ești singura lalea căruia îi port mireasma și mă îmbracă în veșmântul vindecător

Iar aromele tale line de pace sunt parfumul meu preferat, în eternitățile ce plâng cu ecou printre pereți sufletului uman 

Tăcere, tu ești blestem!

Să pleci degrabă de la mine

Și să nu stai vreodată-n preajma iubitei mele!

Mai bine mor decât să fiu cuprins de tine,

De a iubitei mele groaznică tăcere!

Iubito ,de-ai știi ce groaznică e a iubirii neagră tăcere,

Ai tot cânta sau ai striga la mine,

Știind că poți blestema de moarte pe oricine,

Doar cu tăcere!

Vai Doamne ce blestem este tăcerea

Când vrei să pedepsești Tu Însuți Doamne,

Nu dai răspuns la rugăciuni decât tăcere...

Iar bietul muritor primește dureroasa pedeapsă fără leac,

Tăcerea!

Piei blestemato,arzi in zgomote și vorbe,

Fie și șoapte sau o blândă adiere!

(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Ce i-aş spune omului pe care l-am iubit? 

l-aş spune că şi azi regret... 

Că povestea a luat sfârșit 

Fără o-mbrățisare... un moment.

l-aș spune cât de mult am încercat, 

Să mai rămână doar puțin. 

Că din ziua-n care a plecat, 

M-am ofilit de-atâta dor... de el, de vin.

I-aș spune că încă mă zbat în trecut...

Și în tot ce puteam rămâne noi. 

Că am vrut, dar nu am putut, 

Să nu-mi doresc un ultim vin in doi.

Ce i-as spune omului pe care l-am iubit? 

l-aș spune cât îmi e de greu, 

Să uit cât de mult am greșit... 

Să sper... că mă va-mbratisa din nou...