AMĂRĂCIUNE...

    Iată, priviţi: pădurea-n haină nouă, 
    Luceşte-n verdele paietelor de rouă, 
    Cu adiere-n glas îmbie, hoinarul trecător, 
    La adăpostul rece al mândrului izvor...
    
    Şi ascultaţi tăcerea ce întregeşte luna, 
    Căci printre stele se află numai una, 
    Privighetoarea tace într-un sfârşit sublim, 
    Ce împlineşte cerul adânc şi anonim... 
    
    Şi încreţit în unde oceanul încet şopteşte 
    Mereu, aceeaşi veche şi tainică poveste, 
    A pescăruşului luptând în valuri grele, 
    Răzbit de covorul dezmeticit în stele...

    Aceste şoapte-ndepărtate,
    de unde vin, în miez de noapte... 
    că par ecouri, pierdute-n, 
    peşteri adormite-n zadar, 
    aşteptând lumina...
    
    Aceste şoapte zdrobite, 
    încearcă măcar o dată,
    iar să mai bată, 
    cu moartea luptând, 
    porţile-nchise sfărâmând, 
    să urce înalt, Izvorul cel Sfânt...
    
    Aceste şoapte rostite,
    au pierit şi s-au născut, ca stelele 
    în roua dimineţii, ce sclipeşte, 
    pe ace de brad...
    
    Aceste şoapte pierdute-n trecut: 
    cai de-argint cu coamele-n vânt, 
    flăcări adânci, macabru dansând; 
    în stepa aridă se-aud, 
    cantaţii ciudate murmurate păgân... 
    şoaptele mele, în mine plângând...

    ... şi-n mine nu-i nimeni, 
    căci ele nu sunt...

    Gânduri... 
    (Inutile) 
    
    Florile neputinţei mele 
    S-au scuturat 
    În cuvinte de bine. 
    
    Păsări... 
    (Călătoare) 
    
    Pe cerul frunţii mele 
    S-au zbătut 
    Aripi, albastre şi line. 
    
    Ploi... 
    (Trecătoare) 
    
    Cenuşa inimii mele 
    S-a topit 
    În rouă, peste frunzele fine. 
    
    Luni... 
    (Zile)
    
    Timpul vieţii mele 
    S-a scurs 
    Fecund, în brazdele pline. 
    
    Priviri... 
    (Furişate) 
    
    Umbra minţii mele 
    A crescut 
    Nimicind, dorinţe haine. 
    
    Stări... 
    (Către sori) 
    
    Palmele mâinilor mele 
    S-au instins 
    Culori, în curcubeie vecine. 
    
    Gânduri, păsări, ploi,
    Inutile, călătoare, trecătoare...
    Luni, priviri, stări,
    Zile, furişate, către sori...

Grele sunt de dus păcatele omului. Din ce în ce mai des, liberul arbitru înclină balanța spre umbre și întuneric, mai degrabă decât spre lumină. Într-o lume ajunsă pe mâini distrugătoare, care risipesc ceea ce generații întregi au construit cu migală, efort și sacrificiu, aerul libertății devine tot mai greu de respirat. Și atunci mă întreb: am fost vreodată cu adevărat liberi? Sau libertatea noastră a fost mereu atât de fragilă, încât să ajungă la picioarele celor care își satisfac orgoliile fără să le pese de plânsul victimelor colaterale?

Lanțuri grele ne atârnă de mâini descărnate, purtând povara nepăsării câtorva - puțini, de altfel - care se cațără fără scrupule pe cadavrele celor mulți, aceia pe care își clădesc bunăstarea.

Astăzi, la început de an nou, cei trei mari ai lumii se joacă pe scena geopolitică împărțind teritorii ca niște copii răsfățați în spatele curții, convinși că nu există pedeapsă. Părinții au dezarmat demult: Consiliul de Securitate al ONU a devenit o glumă amară, Curtea Penală Internațională a închis ochii, NATO și-a pierdut sensul, rămânând, în mare parte, o structură declarativă.

Războaie pornite din nimic, șantaj politic, alianțe spulberate peste noapte - trădarea a devenit titlu de glorie, orgoliul, politică de stat, iar adevăratele fețe ale celor care ne împing planeta spre prăpastie ies tot mai des la lumină.

Ce s-a întâmplat cu mecanismele care trebuiau să împiedice escaladarea până la agresiune armată? Cum am ajuns să acceptăm răpiri, amenințări, pretexte fabricate, doar pentru că cineva a îndrăznit să nu mai joace după regulile impuse? Cum am ajuns să credem că securitatea se negociază ca o marfă?

Suntem în stare de șoc, incapabili să mai luăm decizii lucide, pentru că amenințarea nu mai vine dinspre dușmanul tradițional, ci tocmai dinspre prietenul pe care ne-am bazat orbește. Suntem șantajați cu propria noastră securitate, puși în fața unui ultimatum brutal: dacă nu dai, ți se ia.

Ce-i de făcut? Mă simt din nou prins între bătăuși. Unul îmi cere tribut ca să mă apere de ceilalți, deși cunosc înțelegerile murdare din culise. Nu mai am cui să mă plâng. Nu pot riposta singur. Așa că trebuie să mă aliez, să caut forță în număr, pentru a nu mai fi îngenuncheat.

Iar când vom fi suficient de mulți încât vocile noastre să conteze și să acopere hărmălaia bătăușilor, vom striga: Alors regarde! Pentru că nu va mai exista cale de întoarcere. Bătăușii pot fi înfrânți doar prin solidaritate, slăbindu-le puterea de a șantaja, de a diviza, de a lovi.

Poate că aceasta este singura noastră șansă: nu să fim mai puternici fiecare în parte, ci de neoprit împreună. Ei nu se tem de adevăr sau de dreptate - se tem de mulțimea care nu mai tace, de vocile care se adună și nu mai pot fi izolate.

Numai uniți putem rupe cercul fricii. Numai împreună putem transforma neputința în rezistență și rezistența în forță. Iar când vom sta umăr lângă umăr, nu pentru a lovi, ci pentru a nu mai putea fi loviți, atunci vor înțelege: nu suntem pradă. Nu suntem monedă de schimb. Nu suntem teritoriu.
Suntem oameni.
Alors, regarde.

Ca o bătaie de aripi pe pleoapa mea,   
A fost sărutul tău aseară...  
Şi-n umbra ta, parfumul tău-i rămas,   
Ca amintirea nopţilor de vară...

Întoarce-te din nou la mine,  
La pieptul meu înfiorat de dor.
Căci doar cu tine, zilele-s senine, 
Şi simt că fără ele, am să mor...

Din livada cu măslini,
Imn cântat de heruvimi,
Se aude-n ceas de seară,
Picurând lumina-n ceară...

Sub icoanele prea sfinte,
Cartea sacră în cuvinte,
Ferecată în cleștar,
Stă deschisă în altar...

Peste turlele-smerite,
Cu aripile-aurite,
Zboară îngerii-nspre stele,
Preaslăvind raiul cu ele...

Praf de stele luminat,
Fă-mă, Doamne, pe-nserat,
Și m-așterne în pridvor,
Lin, să cânt ca un izvor...

Curs în calea dragei mele,
Ca o miere peste piele,
Imn cântat de heruvimi,
Din livada cu măslini...

#ingerulmeu

Buchetul tău de roze mov,

Ce trandafirul l-a jertfit,

Cules ți-a fost din vechi ostrov,

Buchetul tău de roze mov.

Și-ți va rămâne în alcov

Ca-nsemn al timpului iubit:

Buchetul tău de roze mov,

Ce trandafirul l-a jertfit.

Te-am desenat pe o foaie pierdută

într-un colț al minții mele, 

desenat și el de alții

de vreun pictor, arhitect... sau poate cine știe,

de instalatorul care cu atâta precizie potrivește priza în perete.

Deși esti imagine vie și clară

Eu nu te recunosc

Poate, pentru că alții te-au desenat

sau, poate, pentru că eu nu îi cunosc pe ei

Dar ești acolo, simt 

așa cum copacul își simte coroana datorită rădăcinii,

iar funza știe că există - urmare a vântului care-i gâdilă pielea

sau o ia de acasă și o duce departe într-un budoar depărtat

în care roșul aprins al bujurilor e stăpânul grădinii

Mi se pare că simt mirosul eo ipso 

și încerc să-l prind într-o sticluță

luată demult de pe o corabie a morții și a vieții

în care s-au prins destinele fiecarei petale-iris

Am zis când va să-ntâlnesc 

-n cale sufletul ce mi-este ales 

am să mă împiedic, pasul moale, 

să mă văd în fața-i a sa cale. 

Dar de-atunci o grijă am 

pe unde merg, neîmpiedicat,

nimeni nu m-a-ngenunchiat. 

În drumul meu spre stele stinse, 

singur în pas de noapte, neatinse, 

iar când voi cădea din cerul sfânt 

nimeni n-o să mă iubească săltând. 

Seară de seară, înecat în vise,

Momentul când mă simt fericit.

Cad pe gânduri, îmi amintesc de tine,

Și cât de mult cândva ne-am iubit.

Trag aer în piept, îmi țin răsuflarea,

Se reia filmul, încep să te strig.

Tu ești departe, nu-mi auzi chemarea,

În sufletul meu deja rece, se face mai frig.

Încep să te văd, dar nu ești aici,

Îmi fac curaj, mă apropii de tine.

Încerc să te ating, dar mă respingi,

Mă îndepărtez… poate așa e mai bine.

Îmi spui că mă iubești, că mai ții la mine,

Când ești aproape încerc să te cred.

Dar noaptea de noapte, el în brațe te ține,

Sufletul mi se sfărâmă precum un lemn putred.

Un lemn putred ca relația noastră,

Ce se va sfărâma încetișor în timp.

Te vedeam mereu ca pe o săiastră,

Dar de ceva vreme te privesc diferit.

Aș vrea să fiu un poligraf, să-ți citesc gândurile,

Să știu dacă mă minți și ce vrei cu adevărat.

Dar mă consolez zilnic citindu-mi rândurile,

Când mă simt fără speranță și împovărat.

O să treacă și asta, că toate trec,

Dar în suflet, pe veci, rămân cicatrici.

Zi de zi devin tot mai rece,

Gândindu-mă la tine și tu nu ești aici.

Poate o să-ți fie dor când voi pleca,

Poate că o să îți fie ușor să mă uiți.

Poate vei crede că toate trec,

Sper doar ca din când în când înapoi sa te uiți.

Să privești în trecut, să-mi spui cu ce-am greșit,

Nu vreau din nou să mai greșesc.

Și ca totul să se termine cu bine la sfârșit,

Îți spun din suflet că încă te iubesc.

📅 23-07-2017

De tu ești dragostea

Și ești,

Cu siguranță îți pot spune...

Iar pentru cei ce vor să știe cine-s eu,

Îti spun doar ție s-audă toată lumea,

Glumesc știi vorba asta,

Sunt portavocea sau glasul îngerilor noștri sau mai degrabă doar ai tăi!

Nu-i Dumnezeu si El acolo,

Cel care mi te-a scos in cale?

Nu eu sunt un pribeag căzut în ale tale brațe,

Sau poate tu cea care-mi cade-n față

Să o salvez de negrele tristeți?

Și cei iubirea de nu-i însuși Dumnezeu,

Când vrea să ne vorbească infinit?

Nu ești tu însăși nemurirea?

Nu-s eu iubitul tău ce-l ține de mână pe Hristos?

Nu suntem noi acei captivi ai libertății noastre?

Crezi tu că a murit iubirea sau că e mort El însuși Dumnezeu

Când îl rugăm să ne ajute,

Să evadam în infinitul Său?

Curaj iubito a sosit și ceasul nostru,

Al meu,al tău și-acolo e același Dumnezeu!

(30 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Dacă te-aș iubi o noapte, 

Mi-ai aduce luna de pe cer

Sau m-ai lăsa stând acolo, 

Cu inima înghețată de ger.