AMĂRĂCIUNE...

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ...fără nici un fir de iarbă...
    ...herghelii de cai s-adapă,
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ...că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,   

    prima stea lucind pe stâncă...

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

    (despre Hercule Farnese)

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

Astăzi a fost cald. Foarte cald. Ne aflăm în miezul verii. Aveam de gând să stau în casă, dar a trebuit să ies pentru a rezolva niște treburi care nu mai suportau amânare... Am mers prin soarele tare, căutând petice de umbră, oprindu-mă din când în când pentru a-mi trage răsuflarea. Și... mă gândeam...

... la ce înseamnă evoluția vremurilor... Pe când eram adolescent, la școală, ni s-a cerut o compunere scurtă despre cum ne imaginăm noi viitorul, despre cum credem noi că va fi omenirea în plin secol 21. Și-mi amintesc, că eu am scris, - o, sfântă naivitate! -, că omenirea va terraforma luna și o va coloniza, că voi face naveta pământ-lună în interes de serviciu și că vom mânca portocale cultivate pe lună!

Astăzi, mă îndrept către bancomat. E-hei!, totuși ce cale lungă este de la economiile bunicii strâns legate cu trei noduri într-o batistă și până la, banalul de acum, card de plastic! Mi-aduc și acum aminte de carnetul CEC, - ce frumos se numea "Casa de Economii și Consemnațiuni - Libret de Economii" -, pe care îl aveam în vremea adolescenței și prin intermediul căruia puneam deoparte fiecare bănuț pe care-l primeam, cum scriam la depunere suma în căsuța ei, iar alături, scriam și suma în litere, soldul total fiind trecut de către casierița băncii cu cerneală roșie! Fiindcă, da, pe atunci scriam cu toc și cerneală, orice bancă sau oficiu poștal, era dotată cu o masă pe care se aflau călimări mari, grele, din sticlă verzuie, transparentă, alături de care se puteau găsi tocuri dotate cu penițe pentru scris!

Pe-atunci, aveam obiceiul să scriem și scrisori sau vederi rudelor și prietenilor, obicei care în era e-mail-ului sau a wattsup-ului, din păcate, s-a pierdut... Dar, Doamne!, ce bucurie încercam atunci când în căsuța poștală, alături de ziare și reviste, găseam și câte-o scrisoare! 

Scriam și primeam scrisori, mai ales în sezonul rece, când afară se întuneca mai repede, iar gerul începea să ne muște prin mănuși alungându-ne de pe derdelușuri în case, unde, lângă telefonul cu disc mai găseam câte-o scrisoare de la vreun bunic sau vreo mătușă, scrisă frumos, citeț și îngrijit, destinatar cutare, expeditor X.

Citindu-le, în fața ochilor mi se derulau crâmpeie din viața rudelor sau cunoscuților, întâmplări vesele sau triste, fapte obișnuite sau ieșite din comun, cum curge viața odată cu timpul care trece prin noi. Însă, eu eram de fiecare dată fascinat de scrisul celor mai în vârstă: cuvintele erau scrise de mână, cursiv, întărit, apăsat... mie-mi păreau a fi vii, ca niște fluturi gata-gata să se desprindă de pe hârtie și să-și ia zborul, cuvintele pluteau luminoase în aer, iar buclele lor întortocheate îmi făceau semne, îmi zâmbeau făcându-mi cu ochiul: sperăm că sunteți cu toții bine sănătoși, noi vă așteptăm să veniți la noi de Crăciun, vor mai veni și... porcu' de anu' aista îi mare, nu mai mănâncă, doar își tânjește ignatul... noi vă ducem dorul, suntem sănătoși ceea ce vă dorim și vouă... cu drag, ai voștri bunici... Cuvintele au rămas suspendate în aer, cerneala lor fiind, din loc în loc, pătată de rouă...

Ciudat, să mă gândesc la Crăciun în mijlocul verii. Bancnota a fost scuipată cu indiferență de bancomat, o culeg cu vârful degetelor, îmi recuperez cardul și ies din bancă fără să schimb nicio vorbă cu nimeni; nu mai este personal de front office, totul este automatizat acum, supravegheat de ochiul inert al camerei de luat vederi. Nu mai există nicio masă, nu găsești nicio călimară cu cerneală, niciun toc cu peniță, doar un gust amar și regrete... Este cald. Foarte cald.

    Să creşti. 
    Drept, vertical. 
    Fără poticnirea 
    Nodului gordian. 
    
    Să zbori. 
    Dincolo de nori. 
    Strălucind fără seamăn 
    În primii zori de zi. 
    
    Să iubeşti. 
    Dăruindu-te cu totul. 
    Sperând la ticnire 
    Şi înfierând trădarea. 
    
    Să urăşti. 
    Pe răi şi prostia. 
    Dispreţuind ispitele 
    Parfumate şi dulci. 
    
    Să scrii. 
    Cu cretă pe frunte. 
    Cu suflet pe cer 
    Şi sânge pe ţărână.
    
    Să mori. 
    Cu fiecare cuvânt. 
    Scris sau spus 
    În fiecare clipă. 
    
    Să fii.

    Focul inimii mele arde, 
    în tăcere, luminând timid,
    întunericul adâncului tău...
    
    Gheaţa inimii tale, se topeşte,
    încet, dar sigur, fertil, 
    pe pământ roditor...
    
    Durere ce duce-n Nirvana, 
    te sfâşie şi te îneacă,
    în val de sânge roşu...
   

    ... şi cad istovit, 
    şi mă lovesc de stânci, 
    şi mă cufund în mare...

În pădurea de frumuseți sacre,

Fructele-i sunt cele mai acre.

Flori parfumate răsar viteze

Printre buruieni mai breze.

Și buzele-ți înfloresc săruturi,

Îndrăgite de mii de fluturi,

Minciuni sărate puse pe rană.

A diavolului dulce hrană.

Cad pradă crudă ispitelor tale,

Ritual cu-n parfum de cicoare,

Și plutesc în plan prostesc.

Și iar mă faci să te iubesc.

Tocmai ce a mai trecut o zi

Cu soarele stingându-se-ntr-o lacrimă târzie.

Iar eu mă plimb pe alei în ore târzii

Căutând răspunsuri într-o lume pustie.

Unde aș putea să găsesc puțină odihnă?

Într-un colț de tăcere, unde gândul nu plânge.

Să nu-mi mai aud inima cum îngână,

Ci doar să tac, sub cerul ce mă strigă.

O rază palidă tremură-n noapte,

Speranța fuge printre pași greoi.

O șoaptă blândă cade peste frunze,

Dorul stă tăcut, fără noi.

Ce fericit mă simt când spui

Că sunt așa cum m-ai visat,

Și mulțumesc Celui de Sus

Că jumătatea bună mi-a lăsat

Tu ai venit cândva spre mine

Iar eu m-am pus în calea ta,

Și de aici a început povestea

Pe care nicicând n-o poți uita

Era pe timp frumos de toamnă

Când amândoi ne-am întâlnit,

Și am simțit cum cordu-mi bate

Cu puls mărit de om îndrăgostit

Dar cum să-i spui ce te frământă

Cuiva ce nici măcar nu te cunoaște,

Așa că doar am aruncat un zâmbet

Sperând că-n viitor ceva se naște

Și mult nu a durat s-o văd din nou

Pe bancă la căminul studențesc,

Când lângă ea ușor m-am așezat

Și tupeist i-am spus ce îmi doresc

Speranțe nu mi-a dat prea multe

Pentru-a ieși cu mine la plimbare,

Dar a cerut un mic timp de gândire

Răspuns, ce l-am citit..ca aprobare

Și nu m-am înșelat că am aflat

Că cererea mi-a fost acceptată,

Și de atunci am rămas împreună

C-așa a hotărât a noastră soartă

Eram atât de tineri și visători

În astă lume plină de păcat,

Cu greu, ușor am trecut anii

Iar pe dușmani noi i-am iertat

Și timpul a trecut peste noi doi

Făr' a ne spune că îmbătrânim,

Dar cine se mai uită-n buletin

Când zi de zi mai mult.. noi ne iubim!

O frunza, un copac

Un trunchi puternic, un gand neinteles

O frunza, un copac

Un sentiment de ura si regret

O frunza, un copac

Un suflet neiubit de toti cel inconjoara

O frunza, un copac

Un el si o ea iubiti fara iubire

O frunza, un copac

Mai simte vantul-n fata fara chip

O frunza, un copac

Mai cheama o mangaiere prin parul buclat

O frunza, un copac

Mai dai doar o clipa de placere

O frunza, un copac

Mai simte doar o-data o dragoste curata

Respirația și trupu-ți
Mă hrănesc numai de tine.
Tăcere, tăcere.
Iartă-mă, tu, iubire!

Ochii tăi strălucitori
Mai mereu îmi dau fiori.
Tăcere, tăcere.
Lasă cântecul să urle!

Glasul tău pătrunzător
Mă-ntărește să nu mor.
Tăcere, tăcere.
Te rog, nu uita de mine!

Pe nori ce stau încremeniți, al tău chip mândru apare, 

Privind cu ochi pătimași a lumii mișcătoare, 

Ochii tăi — porți către rai — cu-atâta drag mă cheamă, 

Când firea-n ceasul serii de-a ta umbră prinde teamă.

Buzele-ți vineți, umbrite de-al lumii lung liman, 

Sub soarele ce-apune ca aprins și roș mărgean, 

În urma lui, oștire, stele-ncep în roi să urce,

Ca prin părul tău de aur, tremurând, să se încurce.

În seri înghețate-n brumă, când lucesc în ochi-ți astre, 

Peste câmpii rătăcit-ai prin fâșii de zări albastre, 

Tulburat de-a mea lipsă, peste munți și peste stâncă, 

M-ai căutat în noaptea oarbă, în singurătatea-adâncă.

Iară eu, pradă orei lungi, am visat o altă viață, 

Plămădind o altă lume, de pământ și ceruri iartă, 

Să te găsesc la umbra deasă, sub al pomului dintâi, 

Ca iubirea noastră sfântă să ne fie căpătâi.

Dar cum noaptea piere-n dansul sferelor ce se tot mută, 

Cerul chipul tău și-l pierde, iarăși fața-i e tăcută, 

Eu, ieșind în zori afară, văd pe iarbă-n lung și-n lat, 

Lacrimile ce din ochi-ți peste lume-au picurat.