Am scris

Mă uit în ochii tăi, iubito, Care de lacrimi şi durere sunt plini, Inima în mine plânge, Trupul parcă mi-i pe spini. Vreau să te întorc din drum, Din drumul acesta, al despărţirii, Dar totul e în zadar acum, Căci s-a stins în tine flacăra iubirii. De-aş putea să întorc timpul înapoi, Să fim iarăşi tu şi eu, Tu să fii o floare între flori, Eu soarele tău. Dar viaţa acum îmi pare un infern, Fără tine, frumoasa mea, Acum nici de moarte nu mă tem Te rog, te rog nu mă lăsa! poezie de Vladimir Potlog

În rochie albă de mătasă ai apărut în calea mea. Erai aşa de graţioasă, zeiţa mea cu ochi de stea. Erai ca o gingaşă căprioară, Care îşi potoleşte setea la un izvor Şi am înţeles din clipa aceea că veşnic de tine mi-a fost dor. M-am apropiat atunci de tine şi în braţe cu drag te-am ridicat. Erai uşoară ca puful de păpădie şi miroseai a flori de fag. În rochie albă de mătasă ai apărut în viaţa mea. Şi vreau să-mi fii mireasă, zeiţă cu chip de stea. poezie de Vladimir Potlog

 Cântă pianul undeva departe Un cântec de iubire, Şi eu nu mă mai tem de moarte Căci inima îmi este plină de fericire. Melodia lui mă înfioară Şi în suflet am o dulce armonie, Cântă pianul ca pentru ultima oară O frumoasă simfonie. poezie de Vladimir Potlog

Dumnezeu ne-a dat cuvântul,

Dar noi de mult nu mai vorbim.

El ne-a dat şi gândul,

Dar noi de mult nu mai gândim.

Dumnezeu ne-a arătat lumina.

Dar noi am abuzat de ea.

Şi ea sărmana de frica noastră

S-a ascuns în umbra sa.

Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,

Cu bolta lui alb-albastră

Dar noi nu i-am înţeles misterul

Şi l-am închis ca pe o fereastră.

Dumnezeu ne-a dat pământul.

Să ne naştem şi să rodim,

Dar noi am uitat un lucru simplu.

Pământul să-l iubim.

Dumnezeu ne-a dat de toate

Şi putere ne-a mai dat.

Dar noi ne temem de moarte,

Dar nu ne temem de păcat.

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie Când mergeam încet pe drum. Era frumoasă ca o zee Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun. Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân Cu ochii limpezi ca apa de izvor, Dar avea inima tristă, Căci sărmanul era cerşetor. Mi-a zâmbit într-o zi un copil Cu ochi frumoşi ca două stele. Mi-am adus aminte de-a mea copilărie Şi de braţele mamei mele. Mi-a zâmbit într-o zi un pom Care era legănat uşor de vânt. Şi mi-a părut că zâmbeşte un om, Pe drept cuvânt. Mi-a zâmbit într -o noapte o stea, Când priveam cerul plin de stele. M-am bucurat atunci în sinea mea Şi m-am întors la visurile mele! poezie de Vladimir Potlog

Cartea este un izvor al întelepciunii

Este tot ce avem mai sfânt,

Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume,

Un soare care ne încălzeşte blând.

Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc

Oameni cu adevarat să fim,

Un lucru atât de firesc.

Are şi ea suflet şi o doare

Când de dânsa mai uităm,

Căci ea este o comora

Care trebue s-o păstrăm.

Cartea este o minune

Dată de zeii cereşti,

E un templu al înţelepciunii

Dacă o ştii s-o preţuieşti.

Eram pe treapta vieţii, pe scară infinită,
Mă’nconjurau pereţii, cu faţă biciuită.
Eram de unul singur, de tine nu ştiam,
Şi cu singurătatea, prea des mă alinam.

Mereu vedeam in vise, un chip fermecător,
Albastru ca şi cerul… magia ochilor. 
Însă in dimineaţă, iar deveneai abis,
Iubeam aceasta faţă, însă era doar vis.

Ceream doar de la viaţă, căldură şi amor,
Şi putrezeam intr’una de jale şi de dor.
Cuvinte dulci ca mierea, eu nu am auzit,
Şi cu singurătatea prea des m-am incălzit

Ai apărut lumină, în viaţă părasită,
Cu ochii calzi albaştri, si gură îndulcită. 
Ai devenit iubire, erai numai a mea,
Acum în viaţă neagră, a aparut o stea. 

Când totul e gri și nimic nu-ți mai place,

Când sufletul tău doar liniște tace,

Privește spre tine, în inima ta,

O flacără mică te va lumina.

Oricât de adânc e abisul ce doare,

Nu renunța, totul are o cale,

Speranța e-n tine, ascunsă sub nor,

Ea știe să crească din lacrimi și dor.

Viața e grea, dar ea te întărește,

În fiecare rană, un vis se-nfiripește,

Învață să cazi, dar să te ridici,

În tine e forța, să mergi pe potici.

Nu te teme de noapte, ea va trece curând,

Lumina se-ntoarce, ca un legământ,

Și-n fiecare pas, chiar de-i rătăcit,

Se-ascunde un sens, un rost nesfârșit.

Tu ești mai puternic decât pare durerea,

Ea vine să-ți dea, nu să-ți ia puterea,

Chiar din cele mai grele momente învii,

Spre zări mai senine, spre zile târzii.

Privește în sus, spre cerul cel vast,

Nu uita că furtuna e doar un contrast,

Îți arată ce-nseamnă lumină și pace,

Când inima ta din nou se desface.

Nu ești singur, căci timpul te poartă,

Și fiecare clipă durerea o iartă,

Speranța renaște din umbre și scrum,

Și-ți luminează al vieții .

Autor Mihut Raul Alexandru.

1.O mulțime de cuvinte

Nu poate să exprime

Atâtea patimi și păcăte

Pentru o iubire oare?

2.Tu mă bagi în disperare

Pentru o simplă crezare

Pentru niște sentimente oarecare

De la care vreau evadare.

3.Pentru o dragoste ce va exista oare?

O să mai am răbdare?

Pentru aceste sentimente rare

Ce nu îmi dau scăpare..

4.O dragoste plină de păcate

Plină de sentimente oarbe

-Doar tu fericire,

Mă poti băga în milioane de păcate..

5.Și toate aceste blesteme

Mi le pui pe umeri,este?

Dar eu mereu voi sta la ferestre

Așteptând ca ție să îțî pese.

Vreau să te văd fericită,

Cu cine ești acum,

Am crezut că-mi ești iubită,

Dar ne-am pierdut pe drum

Credeam în sensul unic,

Cu mers doar înainte,

N-ai respectat nimic,

Din ce ne-am pus în minte

Nu știu unde-am greșit, 

Sau poate nu,

M-acuz că n-am simțit,

Ce rece ai fost tu

Eu mă gândeam la viitor,

Și la copii făcuți cu tine,

Tu ai ales un alt decor,

Crezând, că-așa-i mai bine

Dacă cumva nu-ți va fi bine,

Și de mine ți-aduci aminte,

Să știi că dorul pentru tine,

Rămâne-aprins și e fierbinte

Voi aștepta un timp să treacă,

Și focul inimii, poate îl sting,

Să-mi vindec boala cardiacă,

Și un nou dor, să-ncerc...s-aprind!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Ceaiul nu mă vindecă, mă simt tot mai ratată.

Sunt fumată și-obosită, o speranță executată

Când inima mă rupe, pe cine să dau vina pentru rănile amare?

Unde-s avetizările de vătămare?

Fără instrucțiuni, fără scăpare, nu știu ce să aleg

Iubirea nu-i ceva ce trebuie să înțeleg

Iubirea este doar o promisiune care mă distruge și mă frânge

Doar o doză din ea mă constrânge

Iubirea-i ca o țigară, te omoară cu-ncetul

Rămân în mână doar cu pachetul

Ști că nu-ți face bine , dar mai vrei din ea măcar puțin

După atât timp ce rost are să mă mai abțin

Tot ce mi-aș fi dorit nu e ce-ai fi crezut

Aș fi vrut să mă ridici când am căzut

Ți-am întins mâna s-o apuci, greșeala mea…

Mama e atât de aproape ,

Și de caldă și de bună,

Mă alintă, mă descântă,

Mă ajută să cresc voinic

Ca un bob  de grâu in spic.

Mamei ochii îi umezesc,

Când o strig și-îi zâmbesc!