Mormânt

Precum fulgerul în noapte

Mă iubește-n grabă

Și te stinge-n amintire 

Cu plăcere și lumină 

Fără de regret sau lacrimi... 

Precum fulgerul în noapte

Viața-mi luminează 

Și mă părăsi de grabă, 

Imaginea iubirii s-o-ntreții, ca

Flama sufletului arde... 

Precum fulgerul în noapte 

Iubirea Mă-nspăimântă,

Dar n-o pot trăi, 

Singur m-am născut sa fiu,

Să sufăr cât sunt viu...

Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,

Să mă spânzure de-o limbă de campana,

S-adun în mine urlete sfinte disperate,

Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;

Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie 

De unde munții albaștri-n trepte urc

Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție 

Ce-ai dat viață al meu amor.

M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,

Suferința-i la ea în paradis,

Apoi m-a tras în sus, în abis,

"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?

În extazul cel mai mare,

La apogeu de-amor în ultima suflare,

Să mă sting, să simt răcoare, 

Să mă topesc urât ca floare!"

Dar Moartea m-a privit șocată,

Asemenea dragostea n-a văzut evocată,

Să mor în chinuri din pasiune?

De parcă am fi din altă dimensiune.

Muritori de rând n-o pot avea,

Iar noi doi, divini prin excelență,

O ducem pân' la ceru-al nouălea:

Îngerii-și pierd din esență, 

Sfinții își contestă a lor existență, 

Poate să le fie nimbul cât mai sfânt, 

Tot se alege praful în curând. 

Primul a fost ce s-a mișcat,

Iar cu noi a încetat. 

Având în față pe Cel Dintâi, 

Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:

Tremură lumină în fața noastră!

Ți-ai pierdut onoarea măiastră!

..............

Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o, 

Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato, 

Al nostru amor atât fu de temeinic, 

Încât n-a fost învins nici de-atotputernic. 

„Alege alta din mulțime!” 

Așa zic cei fără de minte, 

Că balta-i plină de-adâncime 

Și pești destui sunt înainte.

Sunt unii ce în plase strâng 

Iubiri, ca marfă de vânzare, 

Iar alții-n sport destine frâng 

Și-apoi le-aruncă-n marea mare.

Sunt cei ce-n foame tot vânează 

O pradă oricât de mică, 

O clipă pofta și-o stâmpează, 

Pân' foamea iară se ridică.

Dar una-i prada ce te-oprește 

Și căutarea ți-o încheie, 

O luptă care te sfințește 

Și-n suflet vrea tablou să steie.

Așa mi-ai fost... un chin cerut, 

Luptând să te aduc la mal, 

Dar când în luciu te-am văzut,

Te-ai dus... pierdută sub un val.

De-aș ști că-n slovele-mi pribege 

Găsi-vei, poate, un alint, 

Le-aș scrie-n vers, ca pe o lege, 

În haine sfinte de argint.

Le-aș așeza cu grea răbdare, 

Le-aș tot rescrie ne-ncetat, 

Pân' n-ar mai fi sub sfântul soare 

Nici foi, nici spațiu de lăsat.

Dar în zadar m-apasă gândul 

Și truda paginii, în van, 

Când nu vrei să-mi auzi cuvântul 

Pierdut în al vremii ocean.

De-aș scrie-n neagra veșnicie

La slove fără de hotar, 

Ți-ar fi străină-a mea solie 

Și chinul meu... un vis amar.

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Mi-am frânt firea-n umbre mute,

Într-un joc de ne-nțeles,

Printre inimi reci, pierdute,

Însă n-am fost eu ales.

Fug de cel ce mi se-nchină,

Caut ochii reci, de sloi,

Prins într-un vârtej de vină,

Amețit de amândoi.

Iar când pasul mi se frânge,

Și în gol am să cobor,

Oare cine mă va strânge?

Cel pe care îl ador?

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

Când luna-nchide pleoapa

Suferinței arzătoare... 

În seri de vară, cand soarele moare,

Mi-e săpată groapa.

Cimitir de stele, un sicriu

Așteaptă, s-arunci o pată.

Culoarea să ia drept pradă

Nemărginitul gri pustiu. 

Sunt incă viu în el. 

Aștept ochiul să mi-l deschizi, 

Privirea să mi-o aprinzi.

Să nu te sfiești de fel. 

Intră-n gând, străbate... pe mine

Și lasă-mă, printre rândurile tale

Să mă pierd ca într-o vale,

Unde tot ce-i rău, acum e bine. 

Fii vântul ce frunzele-mi adie, 

Stârnește focul cel dintâi. 

Cuprinde al meu căpătâi,

Și dă-mi sărutări. O mie. 

Să ne-nălțăm în amurg. 

Două flori spre stele, 

Uitând de suspinele grele

Ale ceasurilor care curg. 

Ori doi aștrii-n cer, 

Ce se ating cu a lor lumină. 

Nu-i păcat, si nu-i nici vină

Sa fim eterni... Atât, eu sper.

Târât prin iad fost-am de gânduri grele,

Păcat cu păcat, mi-am vindecat rănile, 

Și-n bezna adâncă a lumii nemiloase,

Mi-apar pe retină momentele noastre.

Sub pași, scrum și vise zdrobite de tine,

Cerul prea sus, pământul prea stâmt,

Cu lanțuri din umbre, legat fost-am de piciore

Și în zori m-au lăsat fără gals, fără drum.

Dar Iadul nu-i foc, sau flăcări de ceară

E frigul din piept, cand rămâi tu cu tine,

E timpul ce curge în neștire afară,

Când nimeni nu vine, să fie lângă tine.

Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,

Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.

În mângâierea-i rece, visele se curmă,

Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.

Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,

Vine neștiută, fără grabă sau sfială.

Culege suflete ca pe flori de câmp,

Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.

Și totuși, moartea nu e un sfârșit,

Ci o poartă către-un tainic infinit.

Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,

Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.

Așa că nu o teme, ci privește-o drept,

Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.

Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,

Spre un alt început, într-un alt hotar.

o cutie cu obiecte

atat a mai ramas

omul a devenit, din pricina unui impas

"ceva" fara de glas 

poate un om cu bun simt,poate,

sau cineva cam acru in toate 

dar totusi avea acel ceva in el

ce tututor ne poate oferi,

vointa ce unii o numesc de fier.

suflet?

Mergând de dimineață la cosit

M-am întâlnit cu cineva cu coasa,

Am încercat s-o rog să mă ajute

A râs, s-a-ntors și a fugit fricoasa

N-am înțeles ce vrea să spună

C-a mormăit ceva încet  în barbă,

Am urmărit-o coborând la vale

Și-apoi m-am apucat de treabă

Și cum era o zi bună de coasă

Am dat jos brazdă cu brazdă,

Și că veneau norii de ploaie

Fânul l-am adunat grămadă

Spre seara obosit de muncă

Am revenit la casa noastră,

Și de departe am văzut soția

Semne făcând de la fereastră

Îngândurat am deschis poarta

Și mi-am zărit soția-n prag,

Cu ochii plânși, abia șoptind

Că am pierdut pe omul drag

Atunci gândul rapid s-a dus

La întâlnirea stranie pe deal,

Că cea văzută era chiar baba 

Ce căuta să-mi ia ceva vital

..............................

Nimeni nu scapă de-ntâlnirea

Cu cea trimisă de Cineva de Sus,

Ea vine doar când firu-i rupt

Și viața noastră cu sensul...dus!