Mormânt
Hrăniți-mi florile de pe mormânt
Cu sânge, ce lacrimi
Au fost cândva ,
Răni adânci de acid,
Săpat-au pielea mea.
Înfigeți crucea printre oase,
Le aud trosnind voioase,
Lemnul ei să putrezească,
Păcatele să-mi pedepsească.
Lăsați mormântul dezgolit,
Văzut și ocolit,
Rătăcit să fiu de javre,
Numele uitat de oameni.
Category: Poems about death
All author's poems: Ksandros
Date of posting: 11 октября 2023
Views: 275
Poems in the same category
căderea-n iad
Se-ntunecă orizontul,
Adierea se răcește,
Viața face pe mortul,
Speranța se răstignește.
Se-aud munții prăbușindu-se,
Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,
Arbori sfinți trosnesc ca oase,
Fluvii uscate de sânge umflate,
Strigăt de moarte animalele-și cântă,
Orice moarte-i lacrimă de sfântă
Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.
În jur se face-ntuneric și n-aud,
Cicatrici de ger pe trupul nud,
Aerul îngheață și devine greu,
Pot să uit de orice empireu.
Sub mine pământul se crapă și cad,
Se vede o rază blândă de Iad
Ce m-așteaptă anevoie cu drag,
Ponoase pentru bine să trag.
Demoni amuzați îmi ies în cale
S-am parte de căderi infernale,
Dar iute-ncremenesc pe loc,
Să mă vadă, pe mine!,-n foc?
Din respect, dinții-și scrâșnesc,
Asupra-mi se năpustesc:
Oasele-mi zdrobesc,
Carnea mi-o jupoaie,
Sângele-mi beau,
Pasiunea mi-o vedeau.
Și cad atât de-nfipt-n Iad
Încât îl pustiesc și-l destram,
Dovedind Celui Divin cât pot să decad
Și El tot să rămână mai infam.
cad
sunt trupul neînsuflețit pe care nimeni nu-l îngroapă,
o tainică strigare de ajutor care niciodată nu grăiește îndeajuns.
mă poticnesc în ascensiunea acestei morbide călătorii
care perseverează cugetul meu asupra suferinței.
o, suferință care mă sfarmi îm mii de bucăți
și mă conduci spre disperare,
nu realizezi că am fost odată și eu o mică scânteie
cu aspirații la viitor?
nu știi cât am tras și am zbătut să mă aflu în această clipă,
și totuși îmi râvnești la rău.
cad, nu mă mai ridic,
cad, curg, sunt de neoglindid
în paradisul efemer al realității vieții sau senina rază a dimineții.
cad, plec și nu mă mai întorc,
cad, mă duc ușor.
șiroaie apa care din râurile paternității în această seară,
colindată de glăsuirea ambientului plumburiu,
mă face dintr-o dată să ies din nonșalanța aceasta caraghioasă
cum de am ajuns aici?
dezamâgesc, întristez și chiar supăr pe mai marii mei,
pe prețuitul meu tată?
am ajuns la capătul disperărilor, și am lumea toată
la picioare, la degetul mic.
pot să iau acum decizia finală:
mâine pot începe din nou, cu dreptul
să conduc întreaga seninătate a viscolului inimii mele,
sau să închei aici, să ating ultima pagină
a monologului vieții mele.
Timp
Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,
La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,
Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,
Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.
Era întuneric și-un gând îl trezi,
Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.
Privi cu necaz spre geamul din față:
,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"
Hoțul se uită și el mai atent,
Și pe bătrân îl enervă un sentiment.
Trase o pânză peste ochii ființei,
Să poată dormi mai bine, fără intervenții.
Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,
Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,
Bocăni în geam de câteva ori,
De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.
Nu se auzise la fel ca celelalte,
O nerăbdare se simți acolo-n spate.
Se duse încetinel la fereastra sa spartă,
Nu văzu nici urmă de împielițată.
O ușă mai veche începu a scârțâi,
Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,
O liniște mai mare decât ce auzi,
Să fi fost oare adevărat ce simți?
Obosit, se ghemui în pat,
Lângă bătrân se-auzi un oftat,
Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins
Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.
La ușă, musafirul își lăsase arma,
Bătrânul o luă să-și apere viața.
Mai mare decât se putea aștepta,
Nu conta cine era, dar nu mai pleca!
Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,
Tot mergând, brusc se-mpiedicase,
Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,
Nu mai observă că era pe moarte...
Hoața ieși din căsuța cea săracă,
Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,
Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...
Așa apare, când dormi în taina nopții.
Lasă-mi,...
Lasă-mi,viata,trinerețea
Lasă-mi oamenii mei dragi
Lasă-mi bucuria vieții
Suferința și necaz
Lasă-mi, florile de vară
Lasă-mi,viața cea amară
Lasă-mi,stelele si luna
Că când nu iau nici una
Lasă-mi, roua dimineții
Lasă-mi ,și lumina vieți
Lasă-mi,să mai simt puțin
Că de plec ,eu nu mai vin
Lasă-mi,tomna cea pustie
Lasă-mi , viața... viața vie
Lasă-mi,soarele pe cer
Asta -i viața ce o cer
Lupta suprema
Un mort frumos cu ochii vii
E-n noi,in fiecare,
Când încercăm ,trist,a privi
Mai dincolo de zare...
Când adânciți în sinele
Ce tremura și doare
Știm ca-ntr-o zi ne vom lupta
Cu cavalerul morții negre
Ce ne va sta in cale..
Și va fi lupta cea mai grea,
Mai teribilă,mai mare .
El ne va împinge spre tenebre,
Și sufletul doar are
Puterea de-a le-nvinge
Prin alba arip-a speranței
La liniștea eterna,la pacea aceea mare...
Aș plânge azi mormântul
Aș plânge azi mormântul și mâine tot l-aș plânge,
Aș răscoli pământul să-nec durerea-n sânge,
Aș alunga tăcerea sordidelor morminte
Și aș chema, în veci, pe scumpul meu părinte.
Aș stinge lumânarea la cap ce-ți stă aprinsă,
Aș da deoparte crucea cu numele tău scrisă,
Aș mângâia pământul cu lacrimile-mi triste
Și aș sădi un pom în amintirea-ți tristă.
Aș face o grădină să-ți fie loc de tihnă,
Sădiți în ea să fie arbuști de iasomie
Și undeva aproape să pun o bancă, tată,
Să-ți fiu tovarăș mut de-acum până la moarte.
Aș face un izvor să curgă-ncetișor
Și-n ceas de seară, tată, să ud florile toate,
Să-nviorez obrazul de lacrimi străbătut
Și să sărut mormântul ce mi te-a luat demult.
Other poems by the author
Amor etern
Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri
Nu știu! E real, vis sau amintiri?
Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!
Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu?
Mă trezesc singur pe pustii uitate,
Adieri calde dau viață pășunii-izolate,
Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate
Sub soare, în valuri, curat străluce,
Încât aurul a rugină aduce.
Nu poate fi vreun Empireu,
Căci M-a izgonit și din Antreu,
Dar mai divin se simte locu-n suflare,
Ce mă topește-n amor cu văpaie.
Un soare ca Deus mă orbește cu amor,
Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,
Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,
Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor.
Timpul se spânzură, Universul se prăbușește,
Buzele-i moi suflarea-mi oprește,
Orice urmă de viață-mi sfârșește,
O nouă existență de-a pururi ne unește.
Cerul se topește, pășunea se înalță,
Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță,
Se varsă limpede-n a lui iris divin,
Precum suflarea-i pură pe deplin.
Râsu-i melodios, simfonia perfectă,
Privirea-i luminează un sincer amor,
Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,
Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor.
Alergăm râzând în apogeu de fericire,
Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,
Uităm de tot, știm doar iubire,
În Cosmos am rămas noi doi.
Ne rostogolim pe iarba fină,
Pânză de cașmir,
Îi simt trupul, catifelat trandafir,
Capu-l culc unde pieptu-i se termină.
Trec zile, trec nopți,
În brațe-i voi sta-n veci,
Ne-ngână stele, ne îngână toți,
Căci li-s dragostele seci.
Nicicând nu se sfârși amorul,
Nu-i fantezie, nu e vis,
Iubirea nu-și va lua zborul,
E mai mult ca-n Paradis.
O eternitate vom petrece împreună,
Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,
Lasă Moartea să apună,
Să-și găsească altă-nfățișare.
Sub mângâieri și cântece adormitoare,
Închid ochii și-l sărut cu sete,
Nimic, nici Deus nu va să ne separe,
Amorul nostru-i fără moarte!
Te-ai dus și tu...
Trag de porți și se deschid greoi,
Câini bătrâni lătrând pustiul,
De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi
C-am rămas doar eu "fiul".
Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,
Ai uitat de toți, de noi,
Cei ce-ți plâng pe urmă roi
Căci n-ai să te-ntorci înapoi.
Am râs cu tine, cât am stat
Nici o vorbă n-ai suflat.
Ochii împăcat ți-ai închis,
Zâmbetul-ți trădează un vis.
Am blestemat tradiții vechi
Și crucea eu am purtat-o la priveghi.
Toți se grăbeau pe lângă mine,
Dar crucea tot în față vine.
Clipa-n care te-am atins
Toată viața-n mine s-a stins,
Chinul tău de ani strâns
S-a eliberat prin al meu plâns.
Am înălțat crucea la cer
Și-a căzut grea ca un fier
Trăgându-mă-n genunchi sub ea,
Arătându-mi cum te scapă-n groapă,
Slăbind, mai mult ea mă ținea.
Simțeam cum pe mine mă sapă,
Victimă a prietenei Morți,
Să te uite, să nu plângă toți,
Ci doar eu, singur și sfânt,
Să astup al tău mormânt.
Am plâns cum n-am crezut vreodată,
Că până și Moartea s-a ascuns furioasă
Crezând c-a mea dragoste-i trădată
Și n-am s-o mai vreau mireasă.
Dar mai bine așa i-a fost,
Decât să chinuie fără rost...
Poarta-n urmă îi se închide,
Ea încă speră că mai vine...
Amorul ca dimensiune
Închină-te, Cosmos, lumilor mărețe
Și fă-mi loc să trec spre ultima!
Căci ai tăi nedemni de ea născutu-sa...
Fie lumi de spațiu, timp ș-amesticături,
Doar amorul peste tot tronează –
Neînțeles de mințile umane...
Prostia toată se scălâmbă și-ncovoaie
Pe unde-apucă: animale – procreare –
Suflete goale, reci și moarte...
Ia-mă, Deus, și mă spânzură-n afară:
Nu e timp – să fixeze a-l meu amor;
Nu e spațiu – să-l cuprindă-n file tot...
Mi-este imposibil, oare, să găsesc o suflare
Pură – cu dragoste sinceră-n suflare –
Să mă iubească-n disperare,
Să-ncerce să dea viață
Vieții mele bulversată?
Dar în suferința mea iubesc un suflet rătăcit:
Hai, Amore, să fugim de lume,
Să ne spânzurăm de stele-noapte,
Deus – însuși – să-nvețe ce-i amorul,
S-adormim în lumi străine – întuneric...
Printr-o sărutare – lumină-n lumi:
Spațiu, timp, începuturi și sfârșit să se scufunde;
Caldă și molcomitoare – nemuritoare.
copiii cimitirelor
Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?"
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor....
Amor neîmplinit
Spațiu-n jur se îngustează,
Pe inimă pumnale-mi presează,
Întunericul devine greu,
Nu-l mai simt pe-al meu aheu.
Viața, pauză a eternei Morți,
Devine chin fără a-l meu soț,
Și-atât îmi place suferința,
De viață nu-mi va ierta ființa.
Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat,
S-ajung eu îndurerat,
Să-mi grăbesc sfârșit de zile,
S-ajung la braț cu tine?
Mă-nspăimântă când la stele meditez
Și le văd împrăștiate-n Univers;
În Eden, împreună ne visez,
Îl avem pe Dumnezeu advers.
Poate să fie Spațiul cât de infinit,
Să existe altele fără sfârșit,
Sufletul meu ție-ți aparține
Până la Sfârșitului fine.
De-aș putea trăi numai în tine,
Să uit de tot, să uit de mine,
Să primesc amor ce mi se cuvine,
Să-ți simt atingeri divine!
Dar te ține-ndepărtat,
Deus, să fii blestemat,
Că suferim noi, separați,
Pentru halu-n care arați!
O să vină vremea noastră,
Să trăim în lume-albastră
Și niciun zeu nu va să ne despartă,
Căci avem aceeași soartă.
....
Lacrimi de sânge am vărsat la cer
Fără să știu prin ce universuri
Plânge, așteptându-mă-n versuri,
Cel ce-mi este înger!
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!