M-am întālnit cu ea!

Sângele ce-mi arde-n trup

La cord n-a mai ajuns…

Sufletul din mine eu îl rup

Spre iadul de sub cer eu am pătruns

Mii de cugete jos din suflet lăcrimau

Carnea de cadavru de pe mine o rupeau…

Într-o mare de sânge se-afundau

Urletele lor nemurirea inundau

Agonia și chinul lor mă sufocă

Ghiarele putrede tot mă dislocă…

Mă trag tot mai jos spre nemurire

Unde nu mai există cale de ieșire

Las în urmă suferință, jale

Și memorii ce-au fost odată reale…

Toți mă uită nu-și mai amintesc

De trăirea mea pe plaiul pământesc.

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

Și să te simt, și să te miros,

Să-ți pot atinge firele de păr, să le gust,

Și să-ți ling urechile și obrajii, 

Să-ți sărut pleoapele și sprâncenele,

Să pot simți pasta ta de dinți în respirația mea

Și să nu te mai las din priviri, să fii a mea și numai a mea.

Mort, asta sunt.

Ca un mort mă bălăngănesc, ca drogat iți visez atingeri de ceață și ca dement îmi închipui căldura-ți pe fruntea mea oarbă și învălurită.

Și ce lucru...da...ce lucru; de m-ai săruta și toate s-ar preschimba-n eternul iubirii mele, praful ar fi tot iar materia nimic, aș distruge-o cu simpla privire și iarba ar crește din venele-mi, sângele ar da viață și sudoarea lumină.

Am nevoie de timp, de un moment de răgaz și lipsă de sufocări, doar de aerul tău delirant și pielea-ți să ți-o mușc.

Negru....negru? Doar asta pot gândi când te văd, când te miros si când gândesc imposibilul atât de apropiat de inima-mi. Nu-l pot distruge, m-ar omorî. Nu vreau să-l distrug, am murit deja. Nu vreau să-l uit, te-aș omorî. Nu pot să te las, ne-am distruge.

Suntem doi fulgi de nea într-o mare de copii cartonate,

De kitschuri,

De mizilicuri,

Iar noi ne otrăvim cu singura trăire inedită, vie, palpabilă în metafizic și dincolo de infinitate,

Cu gânduri din inferiorități, în plebe; doi necunoscuți frați, soți, amanți, iubiți, două părți ale aceluiași suflet, aceleiași ființe, pe veci dezbinate de nimicul vieții materiale.

Nu mai pot plânge, lacrimile mi-au secat, au fost înghețate în pământ și s-au cristalizat

În piept, în ură și nimicnicie, în goluri de micegai și puroi ce mi se ridică ușor pe șiră.

De mare am vrut să fiu copil
Să nu trăiesc o viață în zadar
Mereu să fiu util
Dar mi se rup filele din calendar

Am să mor și eu odată
În cămară singuratic
Viața îmi este înnodată
Și sufletul sălbatic

Doar un singur paragraf
Din tot ceea ce-am avut
Voi lăsa doar praf
Și nimic mai mult

o să vină o vreme când...

îngerul meu păzitor se va închide într-o cutie

albă

fără tavan

și fără pereți

îngerul meu păzitor va bea, va fuma

și va plânge amarnic

va fuma și își va ține mâna la beregată

va bea Smirnoff și-l vor durea aripile

va îngâna, geme și suspina în consoane

cui se roagă îngerul?

cine se roagă la el?

toate astea căci o să vină o vreme când

Dumnezeu ne va părăsi.

Acum în zi de sărbatoare mare,

Nedumirit îmi pun o întrebare,

Oare mai sunt români adevărați,

Și nu  doar oameni împovarați?

Trăim cu toții o perioadă grea,

Cu multe lipsuri și mari nevoi,

Am vrea să știm ce-i fericirea,

Și nu doar să trăim ca vai de noi

Am vrea ca azi să-ntindem masa,

Să ne aflăm cu toții strânși acasă,

Nu doar pe telefon să-neauzim,

Cum Doamne-ajută noi rostim

Dar ceea ce eu spun e doar un vis,

Pentru că știu că cei plecați afară,

În țară, nu se mai întorc precis,

Că n-au cum să trăiască cu ocară

Familii, frații noștri și-au făcut,

Peste hotare printre străini,

Copiii lor acolo sau născut,

Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni

Nimeni nu vrea să se întoarcă,

În țara de unde cândva au plecat,

Chiar dacă nostalgia îi încearcă,

Și au în suflet un dor înstrăinat

Patriotismul începe să dispară,

Și-a noastră limbă românească,

Străini prea mulți aflați în țară,

Pe-a noastră glie strămoșească

Dar cui în astă lume îi mai pasă,

De limbă, neam, pământul sfânt,

Si doar să ai ceva de pus pe masă,

Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt

Nădejdea noastră a românilor,

Este doar la bunul Dumnezeu,

Să nu ne vindem toți străinilor,

Chiar dacă azi, ne este tare greu!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Ce mult am așteptat să vii

Spre mine să te țin de mână,

Să simt că doar mie-mi aparții

Și ești a mea frumoasă zână

La tine am privit și am sperat

Să pot cândva să te cunosc,

Și poate voi avea puțin noroc

Ca focul inimii să-mi potolesc

Visam că suntem împreună

Și tare fericiți noi mai eram,

Și cât de  trist puteam să fiu

Când din visare mă trezeam

Și într-o zi curajul mi-a venit

Să te invit pe tine la plimbare,

Și minte țin ce clar mi-ai spus

Că tu nu ești o fată oarecare

Cu greu am înghițit ce-a spus

Și scuze imediat eu am cerut,

Am insistat doi pași să facem

M-a refuzat și asta m-a durut

O întrebare atunci mi-am pus

O fi având iubit și eu nu știu?

Și care e motivul de refuz?

Ce l-am aflat mult mai târziu

...............................

Au fost o perioadă împreună

Când ea primea în dar și luna,

Pân' a simțit că este înșelată

Și n-a mai suportat minciuna

.........................

Timpul a vindecat și îndemnat

Ca noi unul spre altul să venim,

Și pot să spun c-a fost destinul

În care am crezut și...ne iubim!

Nu știu de ce un ochi îmi plânge 

Acum în zi de Mare Sărbătoare, 

Iar lacrima amară mi se prelinge

 Pe chipul suferind care mă doare. 

Dar văd că celălalt mă-ndeamnă 

Să nu-mi pierd speranța-n oameni, 

Că, doar omul poate aduce bucurie 

Chiar dacă printre ei există fameni. 

Greu pot să spun ce se întâmplă 

Și cum în mine se bat două păreri, 

Una ce crede că ăsta este viitorul 

Și alta, că drumul nu duce nicăieri. 

Sunt întrebat ce cred de țara mea 

Și ce aș vrea cu ea să se întâmple, 

Doar spun că mi-aș dori-o vindecată 

Că trupu-i e brăzdat de răni multiple. 

Și le mai zic că-s mândru că-s român 

Și că trăiesc demult pe-acest meleag, 

Și nimeni nu va putea țara să-mi fure 

Cât roșu, galben și albastru e-al nostru steag!

La mulți ani, România!

La mulți ani, Români !

Cezar, membru Societatea Scriitorilor Români 

Vreau să fiu eu astrul care,

Îți luminează calea pe pământ

Și niciodată să nu-mi dispară

Iubirea promisă ție sub jurământ

Sub soare să fiu norul care,

Picură pe tine apa binecuvântată

Iar inima-ți tot timpul să-mi arate

Că este pentru mine cu dragoste-ncărcată

Și aș mai vrea să fiu eu infinitul,

De unde să-ți primești tu fericirea,

Să-mi fii iubita mea cea mult visată

Și lângă tine să-mi trăiesc eu..nemurirea!

De ochii negri îmi este dor

Și de a ta privire caldă,

Te-aș duce dincolo de nor

Ca nimeni să nu ne vadă

Pământul l-aș lăsa cu lumea

Și înapoi deloc nu m-aș uita,

Acolo sus să ne trăim iubirea

Plutind pe nor, fără a gravita

Ziua ne-om încălzi la soare

Iar noaptea cu luna voi vorbi,

Ne vom ruga la steaua căzătoare

Sus să ramână, fără a coborî

Voi scrie și trimite o scrisoare

Pe pământeni să-i prevenim,

Că peste tot sunt forțe militare

Ce nu ne lasă-n pace să trăim

Și mail-uri voi trimite lumii

Cu tot ce văd în țara noastră,

Pădurea, râul cu delta dunării

Și marea neagră cu apa ei albastră

Și mai de sus aș cere aprobare

O scară să înalț până la nori,

Pe ea să urce, să coboare fiecare

Și să uităm că suntem muritori

.....................................

Dar cum și noru-i trecător

Și-i greu să urci la el pe scară,

Eu voi rămâne jos și-n viitor

Îndrăgostit de ochii negri..

într-o seară!

E iarnă în satul meu natal

Unde-am ajuns de-o oră,

Să-l văd pe tata că-i bolnav

Și-apoi să trec și pe la soră

E ger și câmpul totu-i alb

Acum la mijloc de ianuarie,

Mă uit în jur dar nu mai văd

Copii pe derdeluș la sanie

Mă uit deasupra peste case

Și număr unde iese fumul,

Puține mai au foc pe vatră

E semn ca ni se duce neamul

Din loc în loc scârție poarta

Și se-aude un lătrat de câine,

Câte un om merge la băcănie

Să-si cumpere salam și pâine

Privesc la tata și-l întreb?

Dacă și-a cumpărat rețeta?

Iar el răspunde cu tristețe

Că a plecat din sat și Veta

Mă fac că nu-nțeleg ce zice

Și-i spunem să se îmbrace,

Să-i facem o vizită lui Angelica

Și mai pe seară ne-om întoarce

Pe drum mă uit la casele pustii

Cu garduri rupte și porți căzute,

Și peste tot sunt multe bălării

Și nu s-arată picior de om în curte

Ne așezăm cu toții să mâncăm

Din bunele bucate pregătite,

Tata de mama ne amintește

Și printre noduri greu înghite

Într-un târziu ne despărțim

Că timpul trece ca nebunul,

Cu drag pe tata îl îmbrățișăm

Și singur îl lăsăm...cu Domnul!