M-am întālnit cu ea!

Eram mică...

dulce floricică, fugeam pe câmpie și mă-mpiedicam...

În bătaia austrului stăteam,

nu priveam în spate, nu mă întristam!

Val de armonie, mamă...

când te priveam, râdeai de bucurie și mă-mbrățișai...

Așa de mult mă iubeai,

nu te supărai, mereu mă iertai...

Dansam în ploaie...

prin bălți săream, broscuțe-adunam și nu răceam...

Peste tot eram,

nu mă plictiseam, mereu mă jucam...

Lătra și cățelul de la poartă...

la el mă duceam, îl hrăneam, pe cap îl mângâiam...

Ce fericită eram,

nicicând nu plângeam, doar zâmbeam...

Dar vremea a trecut,

am crescut, mare m-am făcut și am uitat...

Cum eram?

trăiam și mă bucuram?

...

Sunt din nou mică,

mă văd în oglindă, mai bătrână și mai gârbovită...

Mă doboară crivățul,

lacrimile-s amare, curg fără-ncetare...

Liniștea m-a terminat, mamă...

ai plecat de mult, te-ai dus și m-ai lăsat,

Așa de tare mă zbat,

de ce m-ai uitat, de ce nu m-ai luat?

Tremur în teroare,

e o teamă adâncă, arzătoare și mă distruge...

Oare poate se mai duce?

nu-i scăpare, nu-i oare altă cale?!

Rage în beznă și javra flămândă,

e liberă prin curte, mișună de zile multe...

Ce colți mari are...

nu știu cum de trăiește, dar mă dușmănește...

...

Vremea s-a înrăit...

m-am îmbolnăvit, am decăzut și am murit,

Ce fericită eram...

doar dihania-mi mai îngroapă oasele pe maidan...

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Când apun stelele ea îmi vorbește

Printre lacrimi de suspine îi las glas

Știu…, îi zic în șoaptă să n-audă nimeni

Nu mă pot ascunde , căci sunt de sticlă

Prin ochii ei , îi strălucește fața …

Îmi zâmbește dar cu lacrimi

Știe ce mă apasă , nu pot să i mint ochii

Căci doar ei îi pot spune de săgeata

Ce-mi străpunge sufletul în noapte

Și de fumul sumbru ce mă îneacă

Luna e roșie și arzătoare căci

Prin vene curge-un sânge otrăvit

Ce-mi îmbată abisul făcut franjuri

De-un cuțit subtil ce-mi stă la gât

Otrava ruinand tot ce am simțit vreodată

Nimic mai sufletește adânc

decât oglinda unei ploi,

După nori si furtuna soarele

strălucea printre culori.

Balti de apa reflectând spre

un univers paralel,

Faceau realitatea sa fie

a fanteziei carusel.

Cand mintea nu are hotare adâncul

apei nu fictiv.

Realitatea dându-mi sentimente

cu gust mai mult nociv.

Lumea de dincolo părea a eclipsa

misterul vieții prezente,

Sentimente apocaliptice înfiripandu-se

printre momente.

Melancolic era dorul de viața

de după moarte,

Linistea după furtuna era ceva

menită soartei.

Oglinda vie scursa pe asfaltul

ud si negru,

Ma seduci printr-un portal

atât de rece,sumbru.

Rece prin caldura fanteziei

unei lumi paralele,

Sentimente oglindite ce întrec

limitele normale.

Ascunse raze de soare se admirau

in taina apei oglinzii,

Peisajul rece ca prin farmece

se îmblânzii.

Căutam conturul lumii intr-un

loc fără de păcat,

Creaturi subterane ieșeau

din pământ secat.

Sufletul meu se visa intr-un

abis al melancoliei,

Sa fie ceva real sau face

parte fanteziei?

Calatorind prin timp totul s-a

rezumat in amintire!

Un lac negru strălucea când

la a nopții întâlnire,

Intunericul cerului s-a scufundat

in apa adânca,

Astrul alb al nopții dădea

acum porunca!

Esenta negrului mister strălucea

sub semi-luna,

Focul inimii s-a aprins punându-i

 de nopții vina.

Privirea mea redescoperea o

planeta din univers,

Iar ceasul astronomic părea

sa bată in revers.

Apa in culori nocturne părea

a fi din alta lume,

Gândul meu fanatic ducea

misterul pana la culme.

O simpla atingere si totul era

reflexie de stele,

Un miraj al nopții printre picături

de apa goale.

Misterul adâncit in apa,

fantezie si tortura.

Răcoarea neagră a nopții

lunaticilor armura,

Miezul nopții eclipsa in liniștea

secretului,

Orice viața de fațada ce

e destinată trecutului.

Deschid portalul nopții cu o

cheie de platina,

Aura teritoriului va străluci la

a ta lumina!

Adevar ascuns la vedere printre

jocurile minții,

Sirete si nebănuite sunt

aceste cai ale sortii.

Sus, acolo unde ești,

Dincolo de nori cerești,

Te simt aproape, veghetor,

Un dor al meu nemuritor.

Lumina ta mă însoțește,

Un far ce-n suflet îmi vorbește,

Iar pașii mei, oricât de grei,

Îți caută urmele-alei.

Tată drag, când vântu-i rece,

Și noaptea-n gânduri mă petrece,

Eu știu că steaua ce-o privesc

E glasul tău cel părintesc.

Sus, acolo, printre astre,

Îți duci destinul peste noastre,

Dar eu, aici, pe-acest pământ,

Îți port iubirea în cuvânt.

Cu fiecare zi ce trece,

Te simt mai viu, nimic nu plece.

Ești rădăcina ce mă ține,

Ești cerul meu, ești totu-n mine.

Așa că, tată, sus privește,

Din zări albastre-mi zâmbește.

Eu știu că timpul nu-i hotar –

Tu ești cu mine-n gândul clar.

Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,

Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.

În mângâierea-i rece, visele se curmă,

Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.

Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,

Vine neștiută, fără grabă sau sfială.

Culege suflete ca pe flori de câmp,

Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.

Și totuși, moartea nu e un sfârșit,

Ci o poartă către-un tainic infinit.

Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,

Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.

Așa că nu o teme, ci privește-o drept,

Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.

Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,

Spre un alt început, într-un alt hotar.

Moșule, te-aștept să vii la mine

Să urci tiptil, tiptil pe trepte,

Să spun eu o dorință către tine

Și dacă vrei să pui ceva în ghete

Vreau să-mi aduci mie cadou

Ceva de scris, poate-un stilou,

Să scriu rețete pentru suferință

Iar tu să vindeci, că ai putință

Iar la familie și-ai mei prieteni buni

Rog să le aduci în dar lor sănătate,

Că cine-i sănătos poate face minuni

Și fericire dărui din a lor bunătate

Mă rog la tine dragă, Moșule

Să treci pe la bolnavi, săraci, copii,

Fii milostiv și le ascultă ofurile

Alină-le durerea pe care tu o știi

Iar dacă nu vei trece pe la mine

Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,

Și-mi pun toată speranța-n tine

Că anul care vine..voi fi pe lista ta!

Oare de ce doar unii au dreptate

Și când greșesc nu dau socoteală,

Oare nu suntem toți egali în lege

Pedeapsă să primim după greșeală?

Oare de ce doar unii sunt norocoși

Iar pentru alții norocu-i  floare rară,

Când este scris că toți venim egali

Iar după, mulți avem o viață amară.

Oare de ce doar unii dețin bogății

Iar mulți trăim săraci ca vai de noi,

Chiar de muncim din zori în noapte

Tot nu scăpăm de griji și de nevoi.

Oare de ce doar unii vor să fie învățați

Când nimeni nu te-ntreabă de ai carte,

Mai bine e să ai pe undeva o cunoștință

Și-atunci vei fi în vârf și nu dat deoparte.

Oare de ce în lume există nedreptate

Și ne mințim unii pe alții neîncetat,

Când bine-ar fi să pedepsim minciuna

Iar adevărul prin orice mijloc...căutat!

Nu căuta fericirea,

Unde alții au pierdut-o,

Acolo vei afla dezamăgirea,

Pe care n-ai cerut-o

Nu căuta adevărul,

Unde e multă minciună,

Ni l-a adus Eva cu mărul,

Îl ocolim ne place pruna

Nu căuta a înțelege,

Unde nimic nu e de înțeles,

Și nici nu-ți fă propria lege,

Că in final, prin ea, altu-i ales

Nu căuta să afli,

Unde s-a dus tinerețea,

Pentru că știi și nu te păcăli,

Spune-i adio și mergi cu bătrânețea

....................................

Caută drumul și calea dreaptă,

Ce te conduc spre mântuire,

Mai dă un ban, mai fă o faptă,

Că firul vieții se-ntinde și e subțire!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

De Sus se-aude-un cor divin 

Ce ne vestește că s-a născut, 

În Betleem orașul binecuvântat 

Un Prunc lui Dumnezeu plăcut. 

E cântul sfânt de mare bucurie 

Al îngerilor din prea înaltul Cer, 

Și care de Crăciun este-n colinde 

Cu un frumos refren de leru-i ler. 

Copiii prin colind ne dau de știre 

Că astăzi, Maria l-a avut pe Iisus, 

Darul Ceresc, calea spre mântuire 

Pentru creștinii din Est și din Apus. 

Cu toții să ne-nchinăm la Domnul 

Să-i mulțumim că zilnic ne iubește, 

Chiar  și atunci când mai păcătuim 

Că mila Lui nicicând nu se oprește. 

Acum vă-ndemn să primim vestea 

Și cu iubire în jur să dăruim iubire, 

Să fim mai buni și-n pace să trăim 

Până chemați suntem...la întâlnire!

Mă-ntreb, te-ntreb, ce-i fericirea, când toată viața, am crezut, că-s fericit,

Oare-am greșit, când mi-am găsit iubirea, iar anii mei, se-apropie de sfârsit?

Mă uit în urmă și, văd ce multe am realizat, în viața-mi minunată,

Oare, puteam mai mult să fac, să merg, în doi, pe calea dreaptă și adevărată?

Privesc in jur realizând, ce multă suferință și durere, exista-n astă viață,

Oare, eu sau voi, ne-am aplecat destul, să alinăm, să vindecăm, fără a cere, vreo răsplată?

Când prin nedreptate si impostură, cei fără carte și, falsitate, au avut parte,

Oare-am luptat deajuns, cu lege democrată, să-i pedepsim și să-lăsam...deoparte?

Vedem că unii, averi au adunat și case-au construit si conturi, în străinătate,

Oare, de ce, noi cei mai mulți și, cu respect de lege, n-avem nici bani, pentru medicamente?

Bogat să fii, e greu, sărac, e dureros, iar fericirea și iubirea, o fi cum...ții sorocul,

Oare, putem să spunem, făra-greși, că fericit este bogatul și, cel iubit este săracul?

Oare,..,,mai lesne este, să treacă o cămila ( frânghie ), prin urechea acului, decât să intre un bogat, în împărăția lui Dumnezeu"..eu zic adevărat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Ziua se duce, seara se lasă

Și frigul rece mă cuprinde,

Mă uit prelung la poartă

Dar nimeni n-o deschide

Nu știu c-aș aștepta pe cineva

Când sunt convins că tu nu vii,

Doar sper că poate se va întâmpla

În visul meu în noapte să revii

Gândul mereu mă duce către tine

Nu pot să-i spun te rog așteaptă,

E plin de amintiri și greu mai urcă

Acolo sus la Cer, treaptă cu treaptă

Într-un târziu din scaun mă ridic

Simțind dureri în ale mele oase,

Îmi spun încet că tânăr nu mai sunt

Și trebuie să port haine mai groase

Înfrigurat și trist pătrund în casă

Dezamăgit că n-o să vină nimeni,

Sunt resemnat și îmi duc anii

În cârcă adunați, uitat de oameni!