În trecerea mea

Am vazut si am trait
Povestiri de mic copil,
Găsind prieteni la tot pasul
Mi-am vazut viitorul acru.

Într-o lume-n tunecată
Îmi făceam din viata artă,
Desenând cu doru-n pană
Pe pânza timpului in goană.

Ger si planset de vifor
Scrie singur in viitor.
Singuratic stau și eu de zor
În al meu cosciug ușor.

Doar un strop de frumusețe
Să apară-n nopatea grea,
Ca să facă diferenta
Între moarte și-un dar.

Vad o scena ireala 

Vad corp fragil arzând  

Vad un suflet alergând 

Vad un întuneric aspru 

Nu mi mai simt picioarele 

Nu mi mai simt durerea n piele

Inima n o simt bătând

N o mai vad bătăliile mi purtând 

De ce mă chemi 

De ce mă strigi 

De sus unde tu nu mai ești 

Tu nu știi că nu mai exiști 

Mai distrus mai făcut praf 

Ți-am oferit iubirea mea 

Ți-am alinat gândurile 

Ți-am creat vise și speranțe 

Dar nu, tu doar m-ai mințit 

Acum mă ridic și văd 

Mormântul înghețat de lacrimile 

Ce de mult au curs. 

Mă întorc la o viață normală

Unde visul acum e un film alb-negru

Unde miracolele sunt niște idei fanteziste 

Unde "să fii fericit" e o înjurătură 

Mă ocolește viața cum m-au ocolit toți 

Mă simt rupt de speranțe 

Pământul e așa de aproape 

Mă îmbrățișează până mă înghite 

Sicriul meu cel frumos 

E plin de viermi și de margini putrezite 

Așa cum e și sufletul

Dar acum ce să mai fac?

Să fii distrus e atât de ușor 

De moarte să fii alungat 

De suflet părăsit 

Și de lume mințit.

Acum îmi spun ultimul cuvânt 

Până când ochii mi se opresc

Iar inima îmi râde 

De parcă totul a fost un spectacol.

Intr-un mic castel de piatra
Mi-a fost inama-ncuiata,
De un an si-unpic de zile
Nu mai stiu nimic de mine.

Viata-si pierde sensul ce-l avea
Nici nu mai pot simti durerea.
Sunt un trup viu ce a pierit demult
Nici eu nu mai stiu acum ce sunt.

Tot ce iubeam atat inainte
Au devenit simple si goale cuvinte
Pictura isi pierde culoarea,
Iar zambetul isi pierde valoarea.

"Sunt bine" e ceva des folosit,
Doar pentru ca e mai usor de rostit.
Vantul ce bate usor spre apus
Mi-a luat fericirile si departe le-a dus.

Ma gasesc tot mai singur in marea de vise,
Toate caile de scapare imi sunt interzise.
Ma pierd printre ganduri ce vin cu regrete,
Stand si vorbind cu tacutul perete.

Ma uit pe fereastra la cei ce zambesc
Si ma intreb "Cum de ei reusesc?"
"Traim cu totii in aceeasi lume
Dar suntem diferiti" asa mi se spune!

Aud rasete ce-mi disturba tacerea,
Dar cateodata imi curma durerea.
Sa vad pe cineva fericit,
E ceea ce mereu mi-am dorit.

Sa ajut persoane ce nu le cunosc
Ma face sa simt ca am un rost, recunosc!
Dar gasesc rar pe cineva in nevoi,
Caci pe lume exista deja multi eroi.

Nu am sa recunosc nimanui niciodata,
Ca imi e greu si vreau sa termin odata,
Ca inima mea e calcata-n picioare,
Inchisa pe nedrept in acea inchisoare.

Nu te prefa ca intelegi cum ma simt,
Doar spune-mi direct ca nu-ti pasa.
Oricum lumea asta e una nedreapta,
As vrea sa ma fi nascut cu-n suflet de piatra!

Jur pământ și țărână,

Să nu aduceți flori,

la mormântul meu.

să nu mă plângeți,

când vii dor.

Să nu vorbiți de rău,

așa cum am fost eu,

să nu mă pomeniți,

la masa de sărbătoare,

Să mă purtați doar în gând.

Numele să nu mi-l rostiți,

Chiar când de acum, 

nu mai sunt.

Sa nu mai poti clipi din ochi

sa nu mai stii,azi este soare?

sa nu vorbesti cu cei mai dragi

sau sa nu pui o intrebare.

Nu poti iubi,nu poti uri,

nu stii ce este asteptarea

nu poti cuprinde si zimbi

nu poti striga si plinge tare.

Sa nu revii,sau sa nu pleci

sa nu mai simti chiar daca doare.

Sate framinte un cuvint

sau sate rogi pentru rabdare.

Nu mai exista amintiri,

nu mai exista nostalgie

Si esti ferit de retrairi

dar ocolit esti de traire,

Asa deveni orice om

Si se topeste orice viata

Si nimeni nu ar spune vreau sa mor

Aici se intelege vesnicia noastra.

Recunoștință, floare blândă în suflet înflorit,

Pentru tot ce am primit și ce-am împlinit,

Pentru raze de soare și ploi în amurg,

Pentru pașii făcuți pe-al vieții drum lung.

Mulțumesc pentru zile și nopți ce-au trecut,

Pentru fiecare clipă și drum parcurs tăcut,

Pentru oameni dragi și îmbrățișări calde,

Pentru lecții de viață, fie ele dulci sau amare.

Pentru zâmbet și lacrimi, pentru-al meu cămin,

Pentru liniștea serii și foșnetul lin,

Pentru tot ce am azi, pentru ce am trăit,

Cu recunoștință adâncă, mă-nclin smerit.

Învăț să iubesc chiar și-n clipele grele,

Să prețuiesc darurile mici și-n tăcere,

Căci în inima plină de recunoștință curată,

Găsesc bucurie, pacea adevărată.

Așadar, mulțumesc, în gând și-n cuvânt,

Pentru binecuvântările ce vin pe pământ,

Pentru fiecare dar, fie mare sau mic,

Căci cu recunoștință, totul e mai limpede și-unic.

Rănile mele sunt flori ce nu mor,

Petale de foc ce ard în decor.

Le port cu tăcere, le-ascund cu sfială,

Dar cântă în mine, cu voce brutală.

În suflet se scurg ca un râu fără mal,

Îmi șoptesc adevăruri în ton abisal.

Din durerea ce arde, un sens se arată,

Un drum ce renaște din inima spartă.

Le privesc ca pe stele ce cad și se-aprind,

Și-n ele găsesc tot ce vreau să cuprind.

Sunt urme adânci, dar sunt ale mele,

Povestea ce-ncape în mii de lulele.

Căci rănile spun, chiar de-ți vine să plângi,

Că-n viață renasc doar cei care se frâng.

Iar din lutul durut, în tăcere te-nalți,

Mai puternic, mai viu, din umbre renaști.

Noi n-am rostit „la revedere”,

Dar am plecat cu inimi frânte,

Durerea, tainică putere,

Ne-a sfărâmat iubirea-n punte.

Fără cuvinte, doar tăcerea

Ne-a fost un ultim martor mut,

Și peste noi, ca adierea,

S-a stins tot ce-am avut de spus.

Dar timpul trece, lasă urme,

Pe drumul gol ce l-am lăsat,

Și gândul nostru încă curme

Un dor ce arde neîncetat.

De n-am rostit „la revedere”,

E poate fiindcă ne-am temut

Că nu există mângâiere

Pentru un „rămas-bun” pierdut.

Pune suflet, dacă ai,

Nu trăi pe drumuri vai.

Tot ce faci, să faci cu rost,

Nu lăsa nimic pe post.

Fii prezent în ce gândești,

Nu doar trecător să ești.

Vorba goală nu te-ajută,

Fapta bună-i mai tăcută.

Pune suflet în iubire,

În prietenii, în trăire.

Căci ce dai, se va întoarce,

Chiar și-n vremuri când te-ar arde.

Viața-i scurtă, dar frumoasă,

Dacă pui inima-n casă.

Fii cu totul în ce dai,

Pune suflet, dacă ai.

Să plec a fost o mângâiere,

Un dor ascuns, o înviere.

Am înțeles ce-i de păstrat,

Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.

Din rădăcini cresc ramuri noi,

Dar nu uităm ce-i sub noi doi.

Cuvintele rămân tăcute,

Dar faptele sunt celeute.

În încheiere spun cu rost:

Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,

M-au învățat să merg spre soare,

Să las în urmă ce mă doare.

Lipsa iubirii schimbă semeni,

Nu uneori, de obicei,

Și ai să vezi că de asemeni

Îi schimbă și prezența ei.

Deci ia aminte, că iubirea,

Când vine sau când e departe,

Îți poate schimba omenirea,

Ca un destin, un fel de carte.