Balada frunzei de cireș

Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!

Ai nimănui
...
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Pofta stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară atunci când l-a lovit potopul,
Poate când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un copac ce-n furtună este smuls din rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă. Ducă-se, de-i voia Lui
Oricum sub cerul tot mai gol am ajuns ai nimănui!

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

Nu vrea misterul vieții să ne-arate
Ce-ascunde-n dos de cer și de cortină,
Însă ne lasă, să-i luăm pe apucate
Câte o rază plăpândă de lumină!
..
Ce-i sus e jos, deși la altă scară,
Misterul nu ne-ascunde-al vieții ceas,
El ne invită în cântec de fanfară,
Să-l intuim, să-l invităm la vals!
...
Misterul nu s-ascunde, doar se joacă
Și ne ispitește-n fel și chip,
Nevăzut, clepsidra să ne-o-ntoarcă
Să-l intuim, în șirul de nisip!

Era  în zorii zilei  ,când somnul  e mai dulce .Visam .

Primisem un semnal să mă uit la ușă ,în special  pe

mânerul  ei  care se mișca  cu încetinitorul ,fără

nici un zgomot .Încetineala mi-a dus curiozitatea  la

extrem .Cine îmi deschide ușa fără să-mi  atragă

atenția ,era contra obiceiului din casa noastră .În

sfârșit în deschizătură apare chipul unei necunoscute ;

nici doamnă  , nici hârcă  bătrână cu figura răutăcioasă ,

ci o bunicuță mai mult plăcută ,calmă ,blândă ,dar cu o

privire  hotărâtă îmi face semn să tac  și să o urmez .

Înțeleg ce urmează și vreau să mă conformez ,dar

emoțiile mă trezesc și  apariția dispare  ca un  balon

de săpun .

     Semn  că am  visat  au rămas  bătăile  inimii repezi

și borboanele  de sudoare  de  pe  frunte ! Mă desmeticesc

și mă străduiesc  să tălmăcesc visul .Poate fi așa ușoară

plecarea din astă lume ?Atunci de ce teama de moarte  e

așa de teribilă?

     Vizitatoarea  mea era parcă din altă lume ,o pot descrie chiar .

Era o femeie de vârstă mijlocie ,energică  așa ca dintr-o fotografie

veche  ,cu capul descoperit ,părul strâns într-o coadă groasă pe

stânga . Purta o fustă lungă ,vișinie  și un cojocel  subțire din care

ieșeau două mânici  largi ,bogate .Avea o privire ageră ,hotărâtă .

Să trag o concluzie  , nu pot ,dar nu mai am nici-o frică ,dacă vine

să mă conducă numai ea știe unde!...

Obosit-au ochii mei a privi-n zadar

Viitorul descoperit într-o groapă,

Căci voiam un parcurs de-un dar

Dar s-a nimerit în mâna cu o sapă.

Și privind în jos, mintea mi-o îngheață.

În cap am furtuna și-n inimă foc,

Ca orișicare conflict într-o viața,

Amuțind până și minutele în loc.

Apoi ridicându-mi ochii spre cer,

Cuget la o simplă întrebare:

De ce mi-e dat mie ninsoare și ger,

Când eu am cerut căldură și soare?

Insa când nu voi mai fi-n această lume

Și luminile toate se vor stinge,

Vreau ca pe crucea mea în culme

Aceste cuvinte să se pot distinge:

Într-o zi, când îmi va fi dat a murii,

Nu-ti opri clipele, viata ți-o deșteaptă

Și n-o lăsa purtată in voia sorții

Plutind pe calea sfântului așteaptă.

am I looking with death eyes?

'cause I feel like having miles

until I reach the final end

and can forever go to bed...

am I looking with death eyes...?

'cause my pupiles are black grains of rice

who have been fighting for many years

to achieve something, often with tears. 

am I looking with death eyes...?

'cause I feel like a zombie playing chess...! 

trying to achieve a goal, find the key to succes... 

And in the end we all find :

It was all about our brain' s death process. 

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Covor de cadavre se asterne in iad!

Doi opuși sunt imortalizați in lupta.

Incoronati domnesc si înarmați 

după grad,

Prezinta ilustratie din

apocalipsa rupta.

Cu sulita lunga si spate încordat,

Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!

Cu chipul ascuns in coif s-a armat.

Ridicand sub soare

cunoștințele-i tezaur.

Al lui oponent e nervos si cu

roba de rege.

Prin învățături stramosesti

privea cu suspiciune!

Omniprezent zărește pe

cel care da lege,

Sabia-i in spate provocând înșelăciune.

Siluete de îngeri din cer se arată,

Spirite albe cu al lor aripi de divin.

Norii ridica in slavi miel

cu a lui cu soarta,

Succesul si eșecul,al durerii lui chin.

Marcat cu sânge pe albastre ape,

Cu picioru-i rupt,paste

curcubeu din soare.

In final fericit deschide

a judecății mape,

Gasind secrete oculte in a vieții floare.

Patru călăreți se prezintă in

lupta masonica,

Ei vin din capătul lumii,de după sigilii!

Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,

Diavolul fiind in penumbra

lunii sângerii.

Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,

E asemenea unui rege

încoronat si mândru.

Trage cu arc fără sageata-n vina!

Potcoava cerându-i săruturile tandru.

Calul roșu are sange alb albastru,

Calaretul făcând rodeo printre patimi.

Sabia din alta lume dovada

ca e maestru,

Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.

Cu dinti de prădător si coada întuneric,

Calul negru pariază suflete pe verde.

Călăreț ce prin simbol de judecată

conduce generic,

Cu chip de canibal el 

nu-i dispus a pierde!

Calare pe cal palid cu oase femeiești,

Moartea tine bine de coasa-i subțire!

Vin după forme de viața nelumesti,

Aducand apocalipsa asupra

a lumii grea sorțire.

În urmă oasele se macină 

și pulberi albe ca zăpezi 

se lasă pe izvoare reci 

ce-ngheață pân' a naște.

Cresc continuu, neîncetat, 

ca dinții peste unghii, 

dar se sfarmă în orice pas;

purtând pe ele chinul 

omului din veac 

- orice gând e o suflare

- sângele e abur cald 

ce se scurge ca o urmă 

și dezgheață cum atinge 

recele pământ călcat. 

De mii de ani pășește 

spre o groapă de odihnă, 

dar tot sângele ce-a curs

se grăbește s-o închidă.

Văzând că pasu îi este milă

S-au grăbit a sângera,

Nori, prăpastii și-o albină, 

groapa să i-o închidă. 

În zări de mii de ani 

vedea arca ce-a scăpat 

plutind pe sângele închegat.

În calea lui opri un pas 

în fața gropii de odihnă 

ce plutea într-o lumină 

și în ea s-a scufundat...

Oasele s-au măcinat, iar

în praful lor s-a cuibărit 

sângele ca abur cald

spre o ultimă suflare...