Mulțumesc, Bătrâne!
Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: NICU HALOIU
Дата публикации: 30 декабря 2024
Просмотры: 151
Стихи из этой категории
Ext - Ector
Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.
„Un glas mut se auzi în noapte”
Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.
Ce sens au toate?
Nu știu ce să fac
Mi-e frică pentru c-am început s-o plac
Inimă spune-mi ce-ar trebui să fac
Nu vreau ca-n belele să te bag...
Nu vreau să simți din nou durerea despărțirii
Nu vreau să te ardă iar flăcările iubirii
Nu vreau să treci iar prin ce-ai trecut
Cu toate astea parc-o iau de la-nceput.....
Parcă o apuc din nou pe aceiași cale
Prind trandafirul de spini și rămâne fără petale
Pot spune că toată durerea mea este în zadar
Dacă după ce-l culeg petalele-i dispar
Ce sesn au vorbele dulci dacă-ți lasă gust amar
Ce sens are să te atașezi dacă la final oricum dispar
Ce sens are să iubeși dacă obți doar suferință
Pèștișorul de aur este inutil dacă nu-ți îndeplinește o dorință
Ce sens are să trăiești
Dacă nu ști încotro să te-ndrepți
Ce sens are să-ți dai sens vieții
Dacă când vorbești te ascultă doar pereții
Ce sens mai are dreptatea
Dacă când o cauți parcă și pe soare se lasă noaptea
Ce sens are să-ți dorești iubire
Dacă la final rămâne doar o amintire
Ce sens are să cauți femeia potrivită
Atunci când ști că dragostea și norocul te evită
Ce sens mai are să tot încerci
Regretele în droguri și alcool să le îneci
Ce sens are speranța
Dacă singur îți distrugi viața
Ce sens are căutarea unui sens
Într-o lume unde parcă toate-s fără sens
Ce sens are încrederea
Când faptele lor sunt interpretabile ca tăcerea
Toate zic că sau săturat de vorbe și acum vor fapte
Și tot ele sunt cele care te înjunghie pe la spate
Ce sens au jurămintele făcute
De o persoană care mereu te minte
Ce sens au toate
Dacă totul se termină la moarte
Ce sens are să te chinuiești
Să obți un lucru de care n-ai nevoie dar totuși ți-l dorești
Ce sens are să tragi de tine toată viața
Să încerci mereu să fi tu cel ce sparge gheața
Să încerci mereu să-i ajuți pe toți
Iar tu când ai nevoie de ajutor îl primești mai rapid de la cei morți
Spune-mi tu ce sens mai are
Să fi dispus să-ți dai și viața pentru o fată care
Poate te-a uitat de mult, dar tu încă ai răbdare
Să o aștepți o viață că cine știe.... poate apare
Ce sens are să iubești
Dacă ști că tu mereu greșești
Ce sens are să-ți pară rău
Dacă n-ai știut s-apreciezi ce-a fost al tău
Noaptea Albă
De ce sunt eu acum, aici
De ce inspir, de ce gândesc.
De ce cunosc eu cum să fiu
De ce cunosc, de ce să fiu.
Și-n noaptea albă te vei întreba,
Sacrificând prostia,
De ce sunt eu acum, aici
Dar întrebarea-i adresată ție
In tot ce pătrundem
Mi-e foame de ceva bun
sau poate chiar de-o carte,
poate chiar o să-mi impun
să pot citi de toate.
Vreau să scap de tot
din lumea asta crudă
plină de-un antidot
care ne lasă-n urmă.
Cartea e scăparea
căci are valoarea,
cheia spre un univers
cu totul mult mai divers.
Timpul zboară, dar în cărți
de pagini este captat
si de noi împrumutat.
Pătrundem deșerți în ea
căutând tot ce-am pierdut
și ieșim ca pasărea,
cu timpul înapoi cerut.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Ext - Ector
Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.
„Un glas mut se auzi în noapte”
Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.
Ce sens au toate?
Nu știu ce să fac
Mi-e frică pentru c-am început s-o plac
Inimă spune-mi ce-ar trebui să fac
Nu vreau ca-n belele să te bag...
Nu vreau să simți din nou durerea despărțirii
Nu vreau să te ardă iar flăcările iubirii
Nu vreau să treci iar prin ce-ai trecut
Cu toate astea parc-o iau de la-nceput.....
Parcă o apuc din nou pe aceiași cale
Prind trandafirul de spini și rămâne fără petale
Pot spune că toată durerea mea este în zadar
Dacă după ce-l culeg petalele-i dispar
Ce sesn au vorbele dulci dacă-ți lasă gust amar
Ce sens are să te atașezi dacă la final oricum dispar
Ce sens are să iubeși dacă obți doar suferință
Pèștișorul de aur este inutil dacă nu-ți îndeplinește o dorință
Ce sens are să trăiești
Dacă nu ști încotro să te-ndrepți
Ce sens are să-ți dai sens vieții
Dacă când vorbești te ascultă doar pereții
Ce sens mai are dreptatea
Dacă când o cauți parcă și pe soare se lasă noaptea
Ce sens are să-ți dorești iubire
Dacă la final rămâne doar o amintire
Ce sens are să cauți femeia potrivită
Atunci când ști că dragostea și norocul te evită
Ce sens mai are să tot încerci
Regretele în droguri și alcool să le îneci
Ce sens are speranța
Dacă singur îți distrugi viața
Ce sens are căutarea unui sens
Într-o lume unde parcă toate-s fără sens
Ce sens are încrederea
Când faptele lor sunt interpretabile ca tăcerea
Toate zic că sau săturat de vorbe și acum vor fapte
Și tot ele sunt cele care te înjunghie pe la spate
Ce sens au jurămintele făcute
De o persoană care mereu te minte
Ce sens au toate
Dacă totul se termină la moarte
Ce sens are să te chinuiești
Să obți un lucru de care n-ai nevoie dar totuși ți-l dorești
Ce sens are să tragi de tine toată viața
Să încerci mereu să fi tu cel ce sparge gheața
Să încerci mereu să-i ajuți pe toți
Iar tu când ai nevoie de ajutor îl primești mai rapid de la cei morți
Spune-mi tu ce sens mai are
Să fi dispus să-ți dai și viața pentru o fată care
Poate te-a uitat de mult, dar tu încă ai răbdare
Să o aștepți o viață că cine știe.... poate apare
Ce sens are să iubești
Dacă ști că tu mereu greșești
Ce sens are să-ți pară rău
Dacă n-ai știut s-apreciezi ce-a fost al tău
Noaptea Albă
De ce sunt eu acum, aici
De ce inspir, de ce gândesc.
De ce cunosc eu cum să fiu
De ce cunosc, de ce să fiu.
Și-n noaptea albă te vei întreba,
Sacrificând prostia,
De ce sunt eu acum, aici
Dar întrebarea-i adresată ție
In tot ce pătrundem
Mi-e foame de ceva bun
sau poate chiar de-o carte,
poate chiar o să-mi impun
să pot citi de toate.
Vreau să scap de tot
din lumea asta crudă
plină de-un antidot
care ne lasă-n urmă.
Cartea e scăparea
căci are valoarea,
cheia spre un univers
cu totul mult mai divers.
Timpul zboară, dar în cărți
de pagini este captat
si de noi împrumutat.
Pătrundem deșerți în ea
căutând tot ce-am pierdut
și ieșim ca pasărea,
cu timpul înapoi cerut.
Tăcerea lucrurilor
Stau lucrurile-n jur tăcute,
dar știu mai mult decât rostim.
Un copac bătrân nu cere vorbe
ca să-ți arate că-i sublim.
Piatra nu-și plânge vechiul drum,
nici vântul nu se vaită de soartă,
dar omul, prins în gândul său,
uită că viața e și simplă, și deșartă.
Ne facem zei din întrebări
și-n răspunsuri vrem să fim eterni,
dar poate sensul stă în clipa
când uiți să cauți, și doar cerni.
Un pas, un gest, o privire lină –
uneori, acestea spun destul.
Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă
să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul
Другие стихотворения автора
Menirea
Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!
Cum aș putea?
Voi, ăștia!
Ăștia
...
Ne sorb ăștia viața însetați
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
De-a ne-nchina măștilor vopsite
În culori stridente, dichisite,
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!
...
Și dacă viața încă ne e dragă,
Au ăștia grijă să ne dreseze bine,
Pentru-a privi doar cum se cuvine,
Contactele cu lumile străine
Mai nimic să nu se nțeleagă!
...
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați
Vopsiți în culori stridente, dichisite,
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
Voi ăștia, posesori ai vieților finite,
V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?
Ai nimănui
Ai nimănui
...
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Pofta stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară atunci când l-a lovit potopul,
Poate când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un copac ce-n furtună este smuls din rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă. Ducă-se, de-i voia Lui
Oricum sub cerul tot mai gol am ajuns ai nimănui!
Fără Eminescu
Mulțumesc, Bătrâne!
Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!
Menirea
Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!
Cum aș putea?
Voi, ăștia!
Ăștia
...
Ne sorb ăștia viața însetați
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
De-a ne-nchina măștilor vopsite
În culori stridente, dichisite,
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!
...
Și dacă viața încă ne e dragă,
Au ăștia grijă să ne dreseze bine,
Pentru-a privi doar cum se cuvine,
Contactele cu lumile străine
Mai nimic să nu se nțeleagă!
...
Sărmani vânduți și iarăși cumpărați
Vopsiți în culori stridente, dichisite,
Colindându-ne cu zumzet de ispite,
Voi ăștia, posesori ai vieților finite,
V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?
Ai nimănui
Ai nimănui
...
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Pofta stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară atunci când l-a lovit potopul,
Poate când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un copac ce-n furtună este smuls din rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă. Ducă-se, de-i voia Lui
Oricum sub cerul tot mai gol am ajuns ai nimănui!
Fără Eminescu
Mulțumesc, Bătrâne!
Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!