Arșița

Mi -ai scris în toi de noapte 

Mesaj subit,de bun rămas;

Alunec printre șoapte 

Dezgolită, fără glas 

Cu ce i -am greșit , Doamne;

Îmi ești martor, sfetnic bun.

Dä-mi putere pt mâine 

Să nu mă frâng,ori descompun..

Ploile mă udă iar

În odaia mea, umbrită.

În cerul gurii,gust amar 

Și orice zgomot mă irită..

Mi -as dori să zbor departe 

Până la capătul de lume 

Și să -ti dedic o carte

Din iubirea mea -n volume...

La capătăi ți -o las în taină,

Iubit al  meu, fără de nume.

Sub un clar de lună plină 

Voi dispărea fără urme...

Of,tu suflet palid

Înmărmurit pe scaun,

Ciuguleai din blid

În fumăraia de tutun...

Radioul gălbejit 

Pălpăie dintr-un ungher ,

Murmurănd răgușit 

O melodie,stingher. 

Umbra din odaie 

De ici colo se perindă

În formă de strigoaie 

Pe a ta grimasă Suferindă.

Ticăie n surdină 

Din holul cenușiu 

Pendula bătrână 

A timpului pustiu. 

Din brazdă mai plouă 

Pe a ta făptură ștearsă 

Pan se miji de ziuă 

Pe fața ta ștearsă...

Gânduri care dor,

Purtate de vânt,

Scuturate din nor

Doboară la pământ..

Cuvinte ce rănesc 

Suflete curate,

Cu amar plătesc 

O doză de dreptate..

Simțăminte ce stârnesc 

Lacrimi pe furiș 

Din iubiri ce ofilesc,

Zâmbindu-ne pieziș...

Regretele ce rod,

Zdrentuind veșminte 

De pe trupul schilod,

Închipuit de minte..

Amintiri ce răscolesc 

Privirile răvășite 

Și -n noapte șoptesc,

Invocând din spirite..

Întâmplări ce copleșesc,

Împovărând la extrem.,

Împrejurări ce definesc 

Efemerul din sistem..

Cu ochii umezi, pași trudiți 

Călca iarba, șchiopătând,

Săpăndu -si anii umbriți 

Bătrâna cu chip blând.

Mai făcea câte -un popas,

Privind cu jale asfințitul,

Murmură ceva , fără glas,

Tânjind să prindă răsăritul..

În cocioaba ei umilă,

La marginea unui cătun 

Bate vântul fără milă,

Suflă -n narä de nebun...

Intră -n casa ei pustie,

Răscolită de -amintiri,

Ce le păstra Intr -o cutie,

Le-nsira în povestiri..

Zâmbi trist și se întinse 

Pe patul de rogojină;

Doru -i de copii o stinse,

Legănat de stele și lună...

O zi din viață iar s a dus,

Înghițită de -un apus 

Și multe altele se duc 

Printre foșnete din nuc.

Și ne trecem ca o frunză 

Smulsă de a toamnei briză.

Timpul Fuge,nu iartă,

Nu zăbovește la poartă.

Anii se scurg în zare

In stol de păsări călătoare;

Rămân doar amintirile 

Și -n urmă, cărările..

Brăzdate de pași,

Netezite de urmași.

Îmbătrânim peste noapte,

Nu mai râvnim departe,

Doar păstrăm cu sfințenie 

Gradul nostru de rudenie.

Cântărim ce -am moștenit,

Ce-am lăsat,ce-am oferit.

Cugetăm la cele defecte

Din jurnalul cu secrete.

Regretăm că -i scurt pasajul,

Și ne fură peisajul 

Secvențelor de neuitat 

Într-un prelung oftat...

În sertarul gălbejit

Zace poza de demult;

Chipul palid și boțit 

M-afundä in tumult.

Din trecutul răvășit 

Picură din nebuloasă 

Spiritul cel bântuit

De amintirea dureroasă.

Sărut imaginea din nou

Din suflet amărui .

Din nostalgicul ecou

Bolta mi-o învălui.

Ochii mamei pironiți 

Mai vii că niciodată,

De ploaia mea stropiți 

Din fotografia mată..

Glăsuind în șoapte 

Clipe-n șir, nepieritoare;

Plutesc cu ea in noapte,

Unde visu-i dă suflare..

Izvor, izvor, izvoraș

Prin munte covoraș,

Cu apa limpede și rece

Îl încânți pe cel ce trece.

Susurul ție o cântare

În natură-i o încântare.

Păsărele-n tril divin

Îți țin isonul, te susțin.

Iarba verde pe cornișă

Cu stânca se încrucișă,

Și crează un lichen

Al naturii fenomen.

Iar în jos, la poale

Muntele face cărare,

Către piscurile înalte

Unde vulturii au halte.

Florile sub lumina solară

În poiene stau să răsară.

Insectele-s numeroase

Și se-nșiruie curioase.

Noaptea se lasă-n curând

Liniștea naturii-nconjurând.

Doar izvorul mai susură

Și clipocește fără măsură.

Iarna sosește iară-sat,
Aduce ger și fulgi de nea;
Dar oare câți s-or bucura,
Cu-adevărat de vremea grea?

Sunt și copii,ce plâng când văd
Prin geamul spart,ori petecit
Că-i frig și ger,că iarăși ninge
Iar ei mai au doar un chibrit .

Un singur foc,cel sufletesc
Mai poate să-i mai încălzească ,
Când zăpada-i de un metru
Și jumate-i deja-n casă.

Sunt și copii ce stau în câmp ,
Intr-o baraca de carton,
Și uneori primesc pomană,
De la omul ce încă-i om.

Și de Crăciun nu vor prea multe,
Și nici n-ar știi ei cum arată
Trenulețe ,turta dulce,
Ei vor doar ghete de zăpadă.

Au mâinile țurțuri ,la fel și picioarele
Căci ai lor n-au bani de încălțări
Își prind pungi pe la picioare
Și nici nu simt că ar fi sărbători .

Nu știu de brad,de Moș ,cadouri
Petreceri,întruniri ori vise
Știu o colinda de la bunica
Și speră la ceva merinde.

Frigul se lasă ,totu-i rece,
Mai puțin sufletul lor,
Privesc în zare,ori spre cer
Și cer o mână de-ajutor .

Oricât am vrea noi să gândim
Că toți sunt buni de sărbători ,
Unii sunt răi,alții nu știu ce sunt
Și acest gând ne dă fiori.

Să știi că tu,ești fericit
Cu-ai tăi la masa de Crăciun
Iar un orfan plânge pe străzi
Căci viața nu-i dă nimic bun.

E-un adevăr cam trist,dar totuși
Este real și trebuie-nțeles
Că lumea nu e cât vedem cu ochii,
Iar unii în fața sorții nu au de ales.

Creație proprie

Mult stimate astru soare.

M-am decis să-ți scriu o scrisoare,

M-am și m-am hotărât să vin .

Pe la tine în ospeție .

Soare astru , îmi ești drag,

Te voi aștepta la prag.

Și nu va înceta veșnica așteptare,

Ce o simt a câta oară.

Soare astru , mare cel frumos 

Cu lumina ta lucești o tu , mărinimosule !

Ești muza mea , o tu astrule ! 

Îți sunt recunoscătoare. 

la prima vedere ți-oi zâmbi , 

Dar de unde o știu ? poate așa și-o fi.

Am crescut puțin mai mare , 

Dar nu a venit de la tine răspuns,

La scrisoare .

Poate că întreb și nu e nevoie, 

Dar ești veșnic al meu și care- mă ajuți la nevoie 

Te voi aștepta cu drag soare,

Cu răspunsul tău la scrisoare.

Autor Zamurca Alina 

Compusă vara anului 2023

Omul mereu a fost fugar după fericire,

O caută de mic prin iarba din livadă

Scormonește prin înaltele fire,

Găsind o buburuză ce merge cu sfială...

Omul mereu a fost fugar după fericire,

O caută printre cărțile stufoase ,

Dă pagină cu pagină în neștire,

Găsind doar povești demult uitate.

Omult mereu a fost fugar după fericire,

O caută în avuții și notorietate,

Aleargă pe covorul roșu fără oprire,

Dar ce-i rămâne, e familia ce-l așteaptă cu bucate.

Omul mereu a fost fugar după fericire,

Dar în nicio zi a vieții sale nu a realizat

Că adevărata fericire nu înseamnă scotocire,

Ci natura, o masă caldă și ceva bun de lecturat.

In oraşul de pe Tibru,

Ploaia cade, timpul trece,

Parcă ceva prevesteşte:

Un peisaj funebru - Rece.

În oraşul cel Etern,

Cerul este înegrit.

Totul a încremenit,

În acest-nghețat infern.

Vântul s-a oprit în prag,
cu hainele ude de ceață.
Îl privesc, tace, dar ochii lui
văd greșit amintirile mele.

Pe masă, ceaiul tace, rece,
iar timpul din pupile se înverzește
în acest anotimp uscat.
Minutele curg ca nisipul,
orele greșesc ziua,
iar soarele mă ridică din nori.

Întunericul îmi aduce la fereastră
zâmbetul pierdut într-o noapte,
când umbra îmi juca feste,
iar cerul mi-a lăsat trecutul în gol.

Ochii negri ai albastrului stelelor
îmi trezesc fiori de vanilie din trandafiri.
Luna mă acoperă cu un strat
de dulceață topită
pe șira spinării mele.