FRATELE MEU

Pe cărări necunoscute 

Înserarea vine,

Se destramă-n depărtări 

Umbre în valuri fine.

Cerul nopții e înstelat,

Vântul încet adie,

Tot în jur e captivant

De-o dulce melodie.

Singu sunt și parcă nu-s 

Ce simt eu, e greu de spus.

Deși-s mic în univers,

Viața mea îi la mare preț,

Strâng în brațe 

Tot ce-i falnic și-i măreț.

Pădurea, lacul din vale, 

Omenirea la un loc ,

Cerul luminat de stele,

Cu toate visele mele.

Întinde aripa spre zare

Speranța îmbrac-0 în floare

Și râzi când te învăluie frica,

Din fice zi fă sărbătoae.

Noaptea trăiește-o cu viee

Zilelor grele dă-le gust de miere.

Urmează-ți calea spre zare

Putere,răbdare ,doar cerului cere.

Mă închin ție greu pământ

Purtător de oase...

Mă închin ție mare adâncă

Cu izvor în stâncă ...

Mă închin ție cer sihastru ,

Pentru omenire ...

Omenirea-i judecată

Pentru jaf și crime...

Și mă rog la Dumnezeu

Să clădească un OM NOU !.

S-au vorbit toamna și vântul

Să cutreere pământul

Să se asundă în pădure

Și tot farmecul să-i fure.

Sus în vârf de rămurele

Cântă în coruri păsărele,

Simfonie de culori

Te vrăjește până-n zori.

Dar un zvon de brumă rece

Fac ca frunzele,florile să plece,

Cântăreții triști se adună

Au plecat, ne fac din mână!...

Codrul plânge după ele

Noaptea-i neagră fără stele

Doar pustiul se așterne

Norii grei zăpadă cerne.

Dacă mai erai azi lângă mine,

Știu că la amândoi, ne era mai bine,

Nu ar mai fi fost frig în casă,

Și tristețea, se îndura, să mă mai lase.

Poate aveam cu cine să mă cert,

Seara, aveam cui să spun-noapte bună-,

Peste zi aveam puterea să te iert

Seara ne găsea, ținându-ne de mână.

Dimineața, mă trezea aroma de cafea,

Bună dimineața, draga mea...

Un salut ce mi-a uns atâți ani inima.

Să-l mai aud și acum, ce nu ași da?

Ne-am certat  dar, doar în glumă

Supărarea trecea pe lângă noi

Ochii tăi erau blânzi, vorba blajină

Prielnic timp de petrcut în doi.

Nu a fost marea iubire, vâlvătaie,

A fost respect și poate altăceva 

Ai fost prieten bun și umbrelă

Ai fost hrana sufletului, ca pomului, seva.

Ai fost, ai fost, suflet drag

Doar amintirea o păstrez cu drag.

Cer, pământ, apă și foc

Voalul nopții plin de stele

Munți, câmpii și văi adânci

Ploie în  stropii mai mari ,mai mici

Cer  cusut pe orizonturi,

Niște noțiuni concrete,care

Dispersate,adunate 

Sub un numitor comun

Face un tot ,pe care Domnul,

 L-a asezat pe orbită

Ca dar și ispită 

Și l-a numit Pământ.

S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,

De când curtea ,casa e pustie

La ferești perdelele-s lăsate 

În poartă nimeni nu mai bate.

Pe cărări ,cu flori odată 

Crește iarbă înaltă și uscată

Cântă un cuc cu jale-n glas

Casă dragă ce  singură ai rămas.

Plouă-n creștet,într-un fir subțitr

Lacătul la ușă abia se mai ține.

Geamu-i spart și fără de mușcată

Floarea de cireș e scururată.

Cât de triste îmi par azi toate

Gardurile-s știrbe aproape jumătate,

Un umbrar e alunecat pe-o partw

Fructe neculese deși-s coapte,

Mă opresc în prag întrebătoare,

Priveliștea ce-0 văd mă doare...

S-au dus acele vremuri în risipă

Deși mai cred că le am găsit o clipă.

Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.

Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.

Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.

Autor Luciana Botezatu

Multe amintiri,

le am in acea casa,

cand toata familia 

stateam la acea masa.

mii dor de el,

de рragul рarintesc,

cand ma duc acolo,

de familie imi aminesc.

mii dor de рainea mamei,

facuta la cuрtor,

tot cei in casa aia,

de tot imi este dor.

si vreau sati zic si tie,

sa рretuesti ce ai,

sa nu te rogi sa рleci,

cale inaрoi n-ai.

Departe de cei dragi

Cad frunzele din grădina mea,

Dar sunt prea departe să le văd cum cad.

Pământul s-a acoperit cu frunze, 

Şi s-a format un covor auriu.

Din nou trece anul,

Dar sunt prea departe,

De bunici,copii,mamă şi tată.

Îmi este dor de ei ,dar sunt eu prea departe

Timpul nu îmi permite să-i văd macăr un pic .

Aş da totul să-mi privesc copii,

Să o văd pe scumpa mea mămică,

Pe voiosul meu tătic.

Macăr că sunt prea departe

Şi frunzele prea devreme se scutură

În inimă  îmi rămân cei dragi, 

Pe care-i port cu grijă 

În sufletul senin de dor.

(Autoarea poeziei date sunt eu :,Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)

Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,

O umbrã, ce se-ascunde în unghere,

Un strop de greu, o clipã de plãcere

Şi-o fericire, care se destramã,

Fãrã a şti nici când, nici cum anume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!

                            ☆

E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:

Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,

De care, se-ngrijeşte ba vecina,

Ba câte-o rudã mai apropiatã.

Câte mistere-mi trec pe dinainte!...

Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,

Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,

Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!

Rãmân taine adânci, nedezlegate,

Ce n-or putea în veci sã le dezlege

Nici cei ce-i dor ideile betege,

Nici cei ce stau cu mâinile la spate!

Un gol lãsarã-n casã, la plecare

Da-n suflet este golul şi mai mare,

Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,

Şi nu mai iese la numãrãtoare.

Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,

Şi nici borcane pline, în cãmarã,

Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;

Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...

Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,

De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;

Bastonul stã afarã, lângã uşã...

Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.

                             ☆

Fãrã a şti nici când, nici cum anume,

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

O fericire, care se destramã,

Un strop de greu, o clipã de plãcere,

O umbrã ce se-ascunde în unghere

Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...