ACASĂ E AICI

Orașul se trezește

cu ochii lipiți de ecrane,

ferestrele sunt deschise

doar în browser.

Cuvintele aleargă mai repede

decât pașii noștri,

se trimit, se șterg,

se întorc sub formă de ecou.

În buzunar, timpul vibrează - 

un mesaj necitit

care spune că suntem aici,

dar cu gândul puțin mai departe.

Ne construim în fragmente:

o fotografie, o glumă uitată,

un „online” care nu înseamnă

că mereu e „prezent”.

Și totuși, între două notificări,

există o secundă tăcută

în care respirăm

fără să salvăm nimic

Nu cu tunet m-ai chemat, Doamne,

ci cu o liniște adâncă,

în care voia mea

s-a recunoscut trecătoare.

Mi-ai dat cruce nu ca semn al cîderii,

ci ca loc al rămânerii,

unde frica mea

și mila Ta

se întâlnesc fără cuvinte.

Am voit să fug -

dar nu fuga are chip,

iar ascultarea se naște numai

din statornicie.

Asumarea nu e tărie,

ci golire de sine,

o coborâre lentă

din zgomot în adevăr.

Și când nu mai apăr nimic -

nici dreptatea mea,

nici chipul meu,

nici numele,

Tu începi să lucrezi.

Căci omul nu se mântuiește

prin biruință,

ci prin răbdare

prin smerenie

sub mâna Ta

până la capăt.

Ai venit târziu -

când în mine

iarna își întinsese imperiul de gheață,

iar inimii mele

îi crescuseră ramuri goale

ca unui copac uitat de păsări.

Tăcerile atârnau grele

ca niște nori de plumb,

iar zilele mele

erau câmpuri părăsite

peste care vântul scria

poeme de singurătate.

Și totuși ai venit.

Ca o ploaie caldă de aprilie

căzută peste un pământ însetat,

ca o rază rătăcită

care sparge vitraliul iernii.

În urma pașilor tăi

au început să foșnească muguri,

iar sângele meu

s-a umplut de lumină

ca un râu dezghețat.

Privirea ta -

două ferestre

deschise spre cer.

Zâmbetul tău-

o pasăre de aur

care mi-a învățat tăcerea să zboare.

Și astfel,

în pieptul meu

a izbugnit o primăvară neașteptată -

târzie,

dar atât de vie

încât până și iarna

a început să înflorească.

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.

Iarna se așază peste lume

ca o scrisoare albă,

scrisă cu respirația cerului.

Orașul devine mai tăcut,

un gând limpede

înfășurat în frig.

Ninsoarea cade

pecum o rugăciune lentă,

iar străzile -

artere de lumină stinsă -

învață din nou

sensul așteptării.

Ferestrele ard blând,

ochi calzi ai serii,

în spatele lor

timpul se frânge

în felii de bucurie:

mese simple

râsete care dezgheață

anul obosit.

Sărbătoarea nu e un obiect,

ci o stare de gravitație:

ne trage unii spre alții,

ne adună din risipire.

Cuvintele devin mai rare,

dar mai adevărate,

ca aurul decantat din tăcere.

Copilăria revine

cu pași de zăpadă proaspătă,

iar părinții poartă în priviri

epitete de liniște și grijă,

o iubire veche

ca iarna însăși.

În noaptea aceasta,

frigul rămâne la ușă.

Înăuntru, inimile ard

ca niște felinare fragile,

dovedind că bucuria

nu încălzește lumea,

ci o face locuibilă.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

Casă părintească leagăn îngeresc

acolo doi ochi dragi duios privesc

Casă părintească ești magnet divin

unde nu aș fi, la tine revin.

Casă părintească suflet de dor plin

când ajung la tine genunchii îmi înclin

Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc

casă părintească, veșnic te iubesc.

Casă părintească tu ești vocea mamei care,

și acum o aud cum ne strigă la mâncare

Casă părintească cu geamuri spre drum

de acolo am pornit în viață  om bun.

Casă părintească, cuibușor de rai

inima ta bate după cânt de nai

Aici fost-am educat în spirit creștin

Casă părintească locul meu divin.

Că semăn cu mama,cu tata

Să caut pri istorii

Rădăcinile neamului meu?

Obârșii vechi ce se adapă 

Din asunse izvoare ?

Că-s amestec din apă și lut

Că-s neam hărăzit pe vecie,

Să fiu eu Român stăpân 

Pe destin și pe a mea glie ?...

De Sfânta Vineri ai plecat 

La Dumnezeu,iubită Mamă,

Și-n suflet de copil tu ai lăsat 

Un gol imens,durere,teamă.

De 7 luni un dor nebun m-apasă

Privind la pozele cu noi,

Sufletul doare, văd pustiu acasă

Și lacrimile-mi curg șuvoi.

Cu amintirea ta rămasă-n gând 

Căi grele voi străbate cutezând 

Și lipsa ta povară o să-mi fie

În astă viață și pe veșnicie . 

                                          Dragoș 

Să uiți de casa părintească
E cel mai nou păcat din lume
Unii pleacă să muncească
Să-și facă un viitor, un nume

Să nu uiți de mamă și de tată
Doar ei știu cât ți-e de greu
Să le mai calci pragul înc-o dată
Că ușa-i deschisă mereu

Să nu uiți nici de bunicii
În a căror brațe adormeai
Sunt cei ce făceau față fricii
Pe care tu o dobândeai

De frați, surori, nici nu mai spun
Sunt bine, ca de obicei
In cuvinte dorul nu pot să îl pun
Crește la fel cum cresc și ei

Bunicul era tot ce aveam mai drag

Era ca un far în întunericul vieții mele

Călăuzindu-mă prin orice furtună

În brațele lui mă simțeam ferit de rele

Și acum mi-amintesc chipul de altădată 

Și vocea-i trenurândă, aducându-mi liniștea

Era singurul meu refugiu

Când valul greutăților, mă lovea

Era ca aerul de primăvară

În prezența lui simțeam cum inima îmi înflorește

Acum doar focul dorului mă arde

Căci bunicul mă veghează, de acolo de unde este

Și nădejdea-mi este numai sus la Dumnezeu 

Să-i dăruiască veșnică odihnă

Să-i răsplătească dragostea ce ne-a dăruit

Însutit și înmiit

Azi am trecut pe la părinți,

Că n-am fost de-atâta timp,

Mereu pe ei îi găsim frânți,

De munca grea din câmp

Ajung la poartă, câinele latră,

Străini ne simte, nu ne mai știe,

Mă sui pe gard, arunc o piatră,

Degeaba, nimeni nu văd să vie

Împing și mă strecor în curte,

În scârtâit uràt de balamale,

Simt miros plăcut de turte,

Și-aud un zăngănit de oale

De după ușă se ivește mama,

Având drept sprijin un baston,

Cu mare grijă, își pune năframa,

Iar peste umeri poartă palton

În spate-ncovoiat apare tata,

Pe cap purtând căciulă neagră,

La câine face-un semn să tacă,

Și înspre noi încep să meargă

Înaintăm spre ei cu pas vioi,

Simțind cum dorul ne împinge,

Mâna le-o sărutăm la amândoi,

În timp ce ochiul nostru plânge

Pe banca dinaintea casei stăm,

Sub via care-ncepe să rodească,

Și multe amintiri mai depănăm,

Rugându-ne ca ei să mai trăiască

Când vorbele de duh s-au terminat,

Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,

Unde-s bucate multe de gustat,

Și un vin roșu într-un ulcior pe masă

E bucurie multă în casa de la deal,

Când ne-adunăm să stăm la masă,

Și cât de bine e în satul tău natal,

Când ai părinți, ce te doresc acasă

Șederea noastră nu e prea lungă,

Și-n liniște ne spunem noapte bună,

Simțind cum mama vrea să plângă,

O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..

să o mai  tină