HAI ACASA PUISOR

Dar mioara cea laie

Se duce vioaie

Prin negrul zăvoi

La țarcul de oi

La cânii mai mari

Cei aprigi și tari

Pă-l crunt mi-l ochește

Și bravă rostește:

- Dulăule dragă

Diseară nu-i șagă

Că al nostru stăpân

E la capăt de drum

Că la apus de soare

Vor să ni-l omoare

Ciobanul vrâncean

Și cu cel ungurean

Chiar după păscut

Că e mai avut.

Râvnesc și urzesc

Un gând nebunesc

Vor viața să-i curme

Să ne lege în turme

Și după amurg

Să ne vândă în târg.

- Mioriță laie,

Laie, bucălaie,

Dar ce-a zis stăpânul,

Al nostru, românul?

- E cam șovăielnic

Și își scrie pomelnic

Ceva cu o nuntă

Și-o mamă căruntă

E doar istovit

Fără vlagă, sleit

Tu dă-te încoace

Să-i rupi de cojoace

Să-i joci în picioare

Să-i muști unde-i doare

Ești cel mai frățesc

Și mai bărbătesc,

Dar scarmănă-i bine

În seara ce vine

Că iarba-i de miei

Și dulăul de ei

Gonește-i la vale

Să ne piară din cale

Uitați să ne fie

Să se ducă-n pustie!

Și dulăul plecă

Și mi-i încăieră

În dosul stânii

Laolaltă cu cânii

Și-i scărmănă tare

De cerură iertare

Pe câmp alergând,

Din ochi lăcrimând.

Iar cel moldovan

Rămas ortoman

Își găsi un loc

Și făcu un foc

Sus în țara ielelor

Unde-i iarba fiarelor

Regina albinelor

Și ursitul zânelor.

Din desagă a scos

Un fluier frumos

Fluieraș de fag

Și zise cu drag

Un cântec de crai

Pe-o gură de rai.

Moldovan

de Vali Brașoveanu

1 mai 2023

Atâta durere, atâta suferință

Atâtea lacmimi irosite 

Nu vreau sa trăiesc în lumea asta

As vrea sa mor sau sa omor

Sa scap din iadul cel trăiesc 

Sa i scap pe toți de suferintă

Sa i scap din închisoare

Sa fii mama fericita

Nu suport sa te aud, 

Sa te vad sau sa ți vorbesc 

Te urăsc din tot sufletul 

Urăsc viata pe care o traiesc

Tu mi ai distrus copilăria 

Mi ai nimicit visurile și liniștea ai ucis o

Tu cosmarul meu etern 

Nu vreau sa te mai vad vreodata

Nu ti suport prezenta

Urăsc totul despre 

Dar cel mai mult urasc

Ca sunt făcută din tine

Ai distrus viata a trei femei

Pe care cică le iubeai

Nu am sa uit vreodată 

Palmele ce le dadei

Cu atâta ura și putere

Tu ne ai lovit

Dar cel mai mult doare

Vorbele ce le-ai rostit

Nu am să uit vreodată, tata

Când o băteai pe mama mea

Omul cel iubeam cel mai mult din lume 

O deformai în fata mea

Dădeai cu pumni și picioare

Atât de tare în mama mea

Încât când veneam de la școală 

Nu o recunoșteam

Chiar dacă au trecut ani buni

Nu te as putea ierta vreodată 

Privesc același monstru în ochi

De fiecare dată. 

În palma Lui e scris numele tău,

Sub stelele nopții, sub raze de rău,

Te știe din zori, dinainte de timp,

Ești parte din planul Lui cel mai sublim.

În ochii Lui, ești floare de dor,

Lumina ce crește pe-al vieții ogor,

Când norii se strâng și vântul te-nfrânge,

El suflă speranță, El rana îți strânge.

Nu ești uitat, nici clipă, nici ceas,

El te veghează la fiecare pas,

Și-atunci când te pierzi pe cărări fără drum,

El vine în urmă, te cheamă oricum.

Te vede curat, te vede întreg,

Te vede așa cum tu nici nu înțelegi,

Ești visul Lui viu, ești cântec și har,

Iubirea ce-și are în ceruri altar.

Așadar, nu te teme, nici plânsul, nici vântul,

Căci Domnul cunoaște și pasul, și gândul,

Și-n tot ce-ai să fii, și-n tot ce-ai să ai,

E gândul Lui sfânt – acasă, în Rai.

1.ASTĂZI CINE ȚI-E APROAPE,
MÂINE TE HULEȘTE, FRATE.
AZI PE UMĂRUL TĂU PLÂNGE,
MÂINE SUFLETUL ȚI-L FRÂNGE.

2.AZI ÎI EȘTI PRIETEN BUN,
MÂINE UN DUȘMAN, CREDUL.
ASTĂZI ÎMPĂRȚIȚI NIMIC,
MÂINE ȚI-A DAT ÎNZECIT.

3.ASTĂZI ÎȚI PUPĂ OBRAZUL,
MÂINE ÎȚI SPUNE NECAZUL.
ASTĂZI ȚI-AR DA VIAȚA SA,
MÂINE, POATE ALTCUIVA.

4. PE PĂMÂNT CÂT MAI TRĂIEȘTI
PRIETENI SĂ NU-ȚI DOREȘTI.
FII TU OM CU FRUNTEA SUS,
NU FI IUDA CU IISUS.

Unde sunt, ce se întâmplă cu mine,

Mă salută, vino la mine,

Nu mai pot să trag,

Durerea mă ucide, ochii plini de sânge.

Drumul meu, găsește-mă, sunt în închisoare,

Cețea mă înconjoară, inima nu mai rezistă,

Ace în tot corpul meu,

Sângele curge, spre libertatea mea.

Floarea și-a oprit stelele în fața norocului,

Viața gri m-a ajuns,

Deschide-mi ochii, plâng,

Valea stejarului negru m-a găsit.

Fundătura din mine e închisă, găsește cheia,

Eliberează-mă de mine însămi, dă-mi libertatea simțurilor.

Cuțitele mă taie, prin venele ascuțite,

Am căzut, disperarea mă omoară,

Minciuni și ură mă înconjoară, unde e realitatea?

Când noaptea, când ziua, spune-mi,

Sunt eu în vis? Trezește-mă, nu mai pot,

Încercările cu săbiile dinăuntrul meu,

Trezirea, dă-mi viață din nou.

Te lupți, trebuie să lupți,

Împrează și sufletul va fi liber.

Copilăria ucisă în copil,

Capitolul nou al cărților îngăduite,

Mângâierea puterilor întunecate.

Mamă, trezește-mă, sunt în întuneric,

Drumul îmi arată calea,

Astralul a capturat cuvintele mele,

Ca soarele, razele nocturne,

Copilul plânge, plânge,

Durerea mamei, simțurile în întuneric,

Natura cuvintelor acestea,

Universul gândurilor mele,

Trezește-mi copilăria,

Copilul în brațele mamei,

Sunt aici, găsește-mă,

Prăpastia e plină de cuvinte și durere,

Ruptura, ieși la lumină,

Sunt aici, floarea albă a culorilor,

Partea nouă a vieții

Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.

Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.

Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.

Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.

O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.

Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.

Chișinău oraș frumos,

Ce ai un soare luminos.

Soarele-ți zâmbește,

Bucuria ți-o vestește.

Ai clădiri mărinimoase,

Înalte și frumoase.

Chișinău oraș cu flori,

Și cu mulți locuitori.

Tu ai oameni muncitori,

Ce lucrează de cu zori.

Oameni iubitori de muncă,

Ce se grăbesc la lucru.

Tu ești oraș vestit,

De turiști ești tot iubit.

Că ești foarte vestit,

Pentru multe istorii menit.

Chișinău te îndrăgim,

Și mereu noi te iubim.

Că ești un oraș frumos,

Unde păsările-ți cântă duios.

Ești orașul preferat,

Chișinăul meu cel drag.

Te îndrăgim fiecare,

Și cel mic și cel mare.

Poezie dedicată"orașului Chișinău"

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Bun e vinul Ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Great is the rose red wine

Great is the rose red wine

Harvested in a late autumn

Some on hoar, some on snow

So much I drink and I don't get drunk.

I swore not to drink again

But I can not stop myself

Great is the wine, and well I like it

Nagging up the vineyard, I might

Sweet wine of rare fruit

Gets to your head without a ladder

Sweet wine of green grapes

Makes the man hazy

Great is the wine, and tasty

When you drink it with good people

But if you drink it with bad people

The wine will stuck down your throat.

Pe malul Prutului curge dorul de casă,

Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.

Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,

Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

Codrii bătrâni păstrează amintiri din veac,

Și spun frunzelor povești de libertate.

Fiecare vânt ce trece peste ape

Aduce ecoul vorbelor uitate.

Prutul nu-i zid, ci un pod de argint,

Oglindă a dorului ce nu se stinge.

Fiecare val poartă în el speranța

Că timpul va aduce Reunirea măreață.

Frați despărțiți de râu și hotare,

Dar uniți prin sânge, prin gând și chemare.

Iar în privirea copiilor ce privesc apa lină

Se naște visul unei zile senine.

Sub soarele blând, peste maluri gemene,

Răsună cântări din veacuri străbune.

Și fiecare notă, fiecare suflare,

Ne amintește că suntem frați peste hotare.

Dorul străbate și trece peste dealuri,

Se agață de poduri, de școli și de sate.

Iar Prutul, martor tăcut al istoriei,

Se-mbrățișează cu visul de unitate și glorie.

Va veni ziua când malurile se vor apropia,

Și râsul copiilor va umple iar văile.

Nu va mai fi despărțire, nu va mai fi taină,

Doar un singur cânt: al fraților de-o viață.

Atunci Prutul va curge liber, curat,

Nu ca hotar, ci drum ce ne leagă.

Și inimile vor bate în același ritm,

Frați pe veci, sub același cer, pe același prag.

15.01.2026

Andrei GUȚU

Stai nemișcat într-un loc senin,

Cu gândul la neamul tău divin.

Fii ctitor al vechii catedrale,

Păstrând în suflet istoria măreață a țării tale.

Soarele răsare și-apune la fel,

Încântând privirile sub același cer.

Frumusețea aceasta e a tuturor,

Iar unindu-ne inimile vom vedea neamul în splendor.

Pe mulţi români din România,

Ia apucat, acuma iarăş nostalgia .

De două ori, pe an acolo ei se duc,

La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.

Cu flori şi cu coroane acolo ei se duc,

Şi candela, le –o aprind la al lor mormânt.

Dar au uitat cât el şi Leana au fost în viaţă,

Cu toţii îi înjurau şi le rugau de moarte.

Noi nu putem ,ca să uităm ce a fost odată,

Cu toţii am avut de mult, o viaţă prea frumoasă.

Aveam servici, aveam şi case şi mâncare,

Aveam şi şcoli şi teatre şi spitale.

Aveam serviciu în industrie şi acolo pe ogoare,

Mergeam cu toţii, la munte şi la mare.

Că în România, a fost o perioadă în care,

Românii ,nu au dus ei lipsă de mâncare.

Dar începând, cu anul optzeci şi doi se ştie,

Atunci românul, a ajuns parcă era stafie.

Pentru că în România, a venit o criză mare,

Şi în magazine, românul nu mai găsea mâncare.

Încet, încet, românul tot a fost înfometat,

Se lua căldura, curentul şi asta ia înspăimântat.

Lucrau cu toţii, de dimineaţă până în seară,

Să dea producţie ,mare pentru ţară.

Şi atunci românii ,au înţeles cu toţii de afară,

El Ceauşescu, trebuie în grabă să dispară.

Şi Comunismul ,să dispară din a noastră ţară,

La noi democraţia, trebuie să apară.

Şi în anul optzeci şi nouă să întâmplat,

Pe Ceauşescu ,românii toţi s-au răzbunat.

Şi în Decembrie, atunci la Timişoara,

Ea revoluţia, a început şi apoi în toată ţara.

În disperarea lui ,de a scăpa atunci de moarte,

El Ceauşescu şi cu Leana, au crezut că fug departe.

Dar ei atunci, au fost trădaţi de propria lor gardă,

Care nici ei ,nu mai doreau atunci să îi vadă.

Şi la Târgovişte ,la marea unitatea militară,

Pe Ceauşescu şi pe Leana, soldaţii o predară.

Să fie judecaţi urgent şi condamnaţi la moarte,

De un complet de judecată ,ce au hotărât a lor pedeapsă.

Şi în ziua aceia călduroasă şi sfântă de Crăciun,

Atunci când el, tot omul nostru e ceva mai bun.

Cu toţii au hotărât, în unanimitate să îl omoare.

Pe Ceauşescu şi pe Leana, să scape ţara de teroare.

El dictatorul ,Nicolae Ceauşescu şi cu Leana lui soţie,

Prin împuşcare ,în curte ei aveau atunci să fie.

Executaţi de un pluton, la zid în ziua aceia mare,

Când de Crăciun ,în toată lumea este mare sărbătoare.

La el acum în fiecare an ,se adună lumea la mormânt,

Sunt acei nostalgici, care vin acolo şi îl plâng.

Uitând că au stat în frig, fără lumină şi chiar fără mâncare,

Cu toţii vin acolo la mormânt ,să aprindă o sfântă lumânare !

No bine, drag București,

din Ardeal îți scriu frățește,

No hai, nu te mânia,

că-ți trimit și bucuria.

Eu moldovean, cu dorul meu,

ți-aduc urare de la Dumnezeu,

din munți, din plai cu iarbă rară,

la tine vine vestea clară.

No hai, mai pune de-o horă,

să dănțuiască lumea-n zori,

că-i ziua ta, și-i sărbătoare,

și-semeni floare după floare!

No bine, ține minte-așa:

că-n țara asta mare-i una,

București, Ardeal și Moldova,

să fim uniți – că asta-i slova!

20.09.2025

Cu drag din Ardeal,

Andrei Guțu.