Străinul

De veacuri stau pe turnul vechi
Și bat cu glas de plâns domol,
Sub mine curg aceleași vieți
Și se întorc în același gol.

M-au plămădit din foc și dor
Bărbați cu frunți de humă grea,
Și mi-au lăsat în pieptul gros
Povara lumii, inima mea.

Eu am chemat întâiul plâns
Când pruncii s-au ivit în sat,
Și-am spus cu glas de dimineață
Că omul nou s-a întrupat.

Am cununat cu sunet sfânt
Iubiri ce-au ars sub cer senin,
Dar am bătut și pentru-acei
Ce s-au jurat și n-au fost plini.

La morți cobor cu pas adânc
Și glasul mi se face greu,
Atunci nu mai sunt clopot vechi,
Sunt frate mut cu Dumnezeu.

Am plâns bătrâni, am plâns copii,
Și-am dus pe umeri neamul tot,
N-am judecat, n-am întrebat,
Doar am sunat, ca un proroc.

Când satul a rămas pustiu
Și credința s-a făcut subțire,
Eu am bătut chiar și atunci
Când nimeni nu mai știa de mine.

Și va veni o seară grea
Când nu m-or mai putea trage,
Atunci voi bate singur, jos,
În pieptul meu de bronz și jale.

Iar când va fi să tac de tot
Și turnul gol va sta-n uitare,
Să știe cerul ce-am fost jos:
O inimă ce-a bătut prea tare.

E toamnă-n privirea ta, un amurg necuprins,

Frunzele cad, dar tu rămâi, un gând aprins.
În umbra tăcerii, glasul tău sună,
Ca o chemare dintr-o lume mai bună.

Ai fost furtună și rază de soare,
Un ecou din povești ce încă mă doare.
Dar cumva, în râsul tău am găsit,
Refugiul pe care nici cerul n-a știut să-l promit.

Ne pierdem pe holuri, dar timpul mă ține,
În fiecare clipă ce-mi scapă spre tine.
Directă, ca o lamă, dar caldă pe-nserat,
Ești tot ce-i mai viu într-un decor înnourat.

Și poate n-am spus, dar te-am prins în cuvânt,
În jocuri, în vise, în freamătul vânt.
Căci tu ești un vers ce nu poate muri,
O filă din toamnă ce-mi scrie „rămâi”.

Te caut în cerc, te-aflu în pătrat,
În fiecare formă geometria ta e scrisă,
Tu ești acolo unde nimeni n-a intrat,
În inima mea frântă și închisă.

Tu ești diametrul ce-mi taie rotundul,
Tu ești ipotenuza triunghiului meu,
Tu ești paralela ce-mi fură profundul,
Tu ești infinitul ce-l port mereu.

În ochii tăi se nasc două semidrepte
Ce-mi spintecă pieptul și-mi ajung la suflet,
Și inima mea, de tine deșteaptă,
Bate în ritmul unui vers împlinit și mulțumit, să-nțelegi tu.

Am încercat să calc pe muchii drepte,
Să fug de tine-n planul cartezian,
Dar punctul tău din suflet mă deșteaptă
Și mă întoarce-n vechiul meu dușman.

Ce frumos ești când calculezi distanța
Dintre noi în ani-lumină și dureri,
Ca și cum n-ai ști că prezența ta
E singurul meu mod de a mă cere.

O, geometrie a iubirii mele,
Tu ai teoreme ce nu le-am învățat,
Tu ai unghiuri ascuțite între stele
Și planuri paralele-n care-am uitat.

Dar frângerea aceea din noi doi,
Când cercul tău s-a frânt de al meu colț,
A fost mai grea decât mii de războaie
Și mai sfântă ca un sărut pe frunte, gol.

Căci te iubesc în cercuri concentrice,
În cercuri secante, în cercuri tangente,
Te iubesc în forme geometrice
Ce nu se văd, dar sufletul le simte arzându-l, fierbinte.

Și dacă cercul meu nu mai e roată,
Și dacă pătratul tău s-a deformat,
Rămâne doar o linie curbată
Care ne leagă-n veci, neîntrerupt, neîmpăcat.

Așa-i iubirea: două corpuri stranii
Ce se resping după legi nescrise,
Dar dacă-s paralele într-o zi,
Se-ntâlnesc în infinit, și sunt menite.

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.

Pe-o stradă veche intrai, sub cer de plumb,
Un felinar bolnav veghea tăcut;
Pășeam firesc, cu pasul meu de drum,
Crezând că-i doar un colț de timp trecut.

Piatra sub tălpi avea un sunet stins,
Ca o mustrare spusă prea târziu;
Și-n aerul acela, greu, aprins,
Simțeam trecutul cum mă trage viu.

La început, zidurile, cuminți,
Lăsau destul loc inimii să bată;
Dar pașii mei, tot mai nehotărâți,
Chemau o teamă veche, neiertată.

Mi-am amintit iubiri neterminate,
Priviri oprite-n prag de adevăr,
Cuvinte mari, voit amânate,
Și gesturi moarte-nainte să se ceară.

Am fost tăcut când trebuia să ard,
Am fost absent când focul mă voia;
Am ales pacea falsă drept stindard
Și-am numit frică… înțelepciunea mea.

Zidurile veneau, nu prin forțare,
Ci lent, ca gândul care nu mai minte;
Și-n strâmtoare simțeam o condamnare
Nu dată-n carne, ci în oseminte.

Mi-am revăzut trădările mărunte,
Rănile primite fără glas,
Iubirea dusă-n râs, pe nepăsare,
Și jurăminte arse fără ceas.

Respirația-mi devenea cuțit,
Felinărul tremura ca un martor;
În fiecare pas eram strivit
De ce-aș fi fost… și n-am avut curaj.

Atunci am înțeles: nu moartea vine,
Ci viața netrăită până-n capăt;
Zidul nu-i piatră, sunt chiar eu în mine,
Închis de ani de fugă și de patimi.

Nu cavou de carne, ci de sens,
Nu groapă, ci o formă de refuz;
Un eu rămas pe veci adolescent,
Care-a confundat tăcerea cu virtus.

Și-n strâmtoarea finală, fără loc,
Am stat în fața celui ce-am fost eu:
Un om ce-a vrut să ardă, nu un foc
Ținut sub lespede de „e prea greu”.

De voi ieși, va fi prin adevăr;
De nu, rămân, dar știu de ce-am căzut:
Nu m-au ucis zidurile, în zadar,
Ci lipsa de-a trăi… până la sfârșit.

În noaptea în care am spus că plec,

Lăsându-te să arzi de dor,

Cu sufletu-mi ce îngheață nori,

Spargând în sute de culori, cristalele de gheață.

În noaptea aceea grea de fum,

De fumul gri al despărțirii ,

Când mă rugai să mai rămân

Pe culmile iubirii...

Atunci, eu duhul mi-am strivit,

Călcând pe a lui aripă,

Și cu un lanț greu de argint

Te-am alungat în frică.

Tu ai plecat sa îți găsești fericirea 

Eu am rămas aici în neputință 

O ultima îmbrățisare îmi doream

Dar ai plecat cu-atata ușurința 

Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci

Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine

Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti

Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.

Azi pe cioburi de amintiri pășesc 

Și doar pe mine mă mai doare 

Ca nici măcar nu mai vorbim

Și acel "noi" astăzi doar moare.

Si ai plecat, ești liniștit...eu nu

Încă te mai aștept în suflet cu ploi

As pleca și eu... dar vezi tu

Încă mai doare sfârșitul dintre noi

Am nevoie de tine

Și de lumea din privirea ta

Am nevoie de liniștea pe care 

Doar tu poti să mi-o oferi.

Am nevoie de ceva ce nu-i al meu

Și se simte atat de bine

Dar totodată atat de greșit,

Însa eu vreau doar sa-ți spun ce simt.

Vreau să te gândești și tu

La ce m-am tot gandit eu

Și sa-mi spui cum te simti

Sau cum te-ai simti dacă ai fi in locul meu.

Inima mi-o poți strapunge

Iar eu nu mă voi opune

Căci îți aparțin doar ție

Și nu mai știu ce pot face fără tine.

Fără tine mă simt a nimămnui

Și zilele parcă

Devin tot mai monotone

Și ma doare atat de tare 

Sa te vad cu ea de mana

Dar macar esti fericit,

Însa în sufletul meu au ramas doar ruine

Care te așteaptă pe tine

Să vi înapoi

Măcar sa-mi spui în față 

Că nu ai simțit nimic.

Am nevoie să-ți simt atingerea

Am nevoie să-ți văd iar privirea

Am nevoie să am iar atenția ta

Și îmi e dor de respirația ta caldă

Și glumele pe care le făceai mereu

Și zambeai cu ale tale dulci gropițe.

Am nevoie doar de încă un minut cu tine

Să te pot simți cu mine

Și să pot să te întreb:

"Ce are ea și nu am eu?"

Plânge codru și pământul, căci tu ai plecat

Păsările și animale căci tu le iubeai

Erai omul cel perfect puțin păcătos 

Iubeai cu inima nu cu creierul cel întristat 

Îți cântă vioara atât de frumos încât susupina ne încetat 

Unde ești dragul meu bunic nu te vad sub cer albastru de cristal 

Ți-aș da și marea și pământul ți-aș da și steaua de pe cer 

Să mi te strâng o data brațe cu atâta dor ți-o spun eu 

Cu lacrimă in ochii privesc cerul 

Vai mama ce inorat mai e că nu mai iubește nimeni 

Atât de mult pe Dumnezeu 

Erai om bun cu glas de înger atât de frumos îmi cântai 

De o lacrimă pe obraj de fericire îmi curgea 

Aș da și viața sa aud glasul cel frumos in brațe sa mă strangi o dată 🥺de nai mai pleca de langa noi 

Ușa n-a scârțâit când ai plecat,
Ai închis-o prea lin, ca să doară,
Dar casa, sărmana, a știut
Că nu vei mai trece pe scară.

Pereții îți poartă umbra în ziduri,
În aer miroase a vechi,
Dar nimeni nu vine, nimeni nu bate,
Și cheia ruginește-n tăceri.

Și-n noaptea aceasta mă culc tot aici,
În casa ce-ai părăsit.
Dar știu că pereții se vor dărâma,
Și mâine, poate, voi ieși.

Te-aș telefona, dar mi-e teamă de tine,
Nu de respingere, nu de cuvânt,
Ci de clipa aceea în care prin mine
Va trece din nou același pământ.

Te-aș telefona… să-ți spun că e seară,
Că orașul e rece și plouă banal,
Dar știu că-n spatele fiecărei silabe amară
Ar sta un „mi-e dor” visceral.

Au trecut luni. Nu le-am numărat.
Le-am simțit ca pe o boală lentă.
M-am obișnuit să fiu fragmentat,
Să-mi port absența ca pe-o prezență absentă.

Mi-ai spus că dragostea nu-i suficientă,
Că viața cere alt echilibru, alt drum.
Dar eu nu știu iubi la sută la sută absentă,
Eu ard. Eu rămân. Eu consum.

Te-aș telefona… dar dacă vocea ta
Va fi liniștită? Străină? Curată?
Dacă n-ai să tremuri nici cât o secundă
Și eu voi rămâne doar umbra din dată?

Îți jur, am încercat să te las.

Să te pun într-un sertar închis.
Dar inima mea n-are zăvor de atlas,
Și dorul nu știe ce-i interzis.

Dorm puțin. Visez mult.
Și-n fiecare vis mă alegi.
Mă ții de mână. Îmi spui că ascult.
Și dimineața mă lași să înțeleg.

Te-aș telefona…
Nu ca să cer.
Nu ca să reproșez.
Ci ca să știu dacă iubirea noastră
Mai respiră măcar prin greșeală.

Pentru că în mine nu s-a terminat.
În mine abia acum începe.
Acum, când nu mai ești.
Acum, când fiecare stradă te are.
Acum, când orice femeie e doar o comparație pierdută.

Te vreau.
Nu metaforic.
Nu poetic.
Te vreau cu febra cu care bolnavul vrea aer.
Te vreau cu disperarea cu care condamnatul vrea grațiere.
Te vreau cu toată rușinea bărbatului care încă iubește.

Te-aș telefona…
Și poate ai spune „e târziu”.
Dar pentru mine timpul s-a oprit în clipa
În care ai plecat fără să te întorci.

Nu știu dacă mai sunt mândru.
Nu știu dacă mai sunt tare.
Știu doar că în fiecare noapte
Îmi vine să-ți strig numele.

Și dacă n-ai să vii,
Dacă iubirea ta s-a mutat în alt piept,
Eu tot voi rămâne aici,
Cu inima deschisă,
Ca o biserică fără credincioși.

Te-aș telefona…
Dar mi-e teamă că dacă îți aud vocea
Nu voi mai putea trăi
Fără ea.