Mai am..

O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,

Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .

O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,

Ce ieri,te-ndragosteai de doar un muritor.

Tu,fii,te rog,independenta,

Si țineți mereu rujul în poșetă.

Și nu-l lasa pe el să te doboare ,

Și nici aripile albe să ți le omoare.

Fii mereu sic și zâmbitoare, 

Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.

Oferă ți timp,iubire și-energie,

Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.

Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,

Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.

Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,

Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.

Ne-am văzut pe același peron al gării triste si-nvechite,

Așa de tare, oare, dragostea se simte?

M-ai lovit cu acea privire rece si atrăgătoare,

Tu m-ai întrebat unde sunt eu călătoare.

Cu obrajii roșii ca o flacăra asprã si aprinsã, 

Mi-am simtit inima cum-mi este prinsă.

Te-am văzut privindu-mă pe ascuns si îngândurat ,

Cum de chiar tu inima mi-ai furat?

Nu-mi pot scoate din minte acei ochi verzi si sclipitori,

Ce intr-o secunda o mie de fiori mi-au dat.

Nu-mi pot scoate din gânduri acea atingere a ta pe spate 

Si acele mii de șoapte.

Mă gândesc dacă ne vom mai vedea vreodată 

Sau ne vom aminti acea-ntalnire de-altadata?

Oare te voi mai vedea venind spre mine-cnet si fără glas

Sau mă vei lasă sa trăiesc în acest impas?

Ieri m-ai alungat ca pe-o straina 

Iar azi aștepți ca ea sa vina.

Mi-ai oferit speranțe si săruturi

Iar azi doar o privire timida-mi furi.

Te-am văzut privindu-mă din departe 

Dar,din păcate,pe mine dragostea ta mă doare.

Inima mea nu-mi spunea nimic atunci 

Degeaba cu ochii aia verzi, tu priviri arunci.

Simteam odată o flacăra ce mă cuprinde

În a mea inima nimic nu se aprinde.

Te-am trecut ușor cu a me privire 

Nu am putere pentru a ta fire.

Aș vrea ca tu să-ți trăiești viața frumos,

Chiar dacă acum mă doare pan’ la os,

Aș vrea sa ieși,sa razi si sa vorbești din plin,

În timp ce eu sorb din acel pahar de vin.

Te rog să cânți,să razi și să dansezi,

Te rog,eu însă ,să mă vezi, 

Să nu treci iute și agale printre noi, 

Și să-ntorci măcar o singură privire

înapoi.

Tu ia-mi ai mei bani,haine și acele botine,

Dar nu mă lasă,te rog,și fără tine.

Mai da-mi un ultim trist răgaz 

Și aruncă mă te rog,în acel extaz

Mai vreau să ți simt o dată a ta piele caldă, 

Să mă mai bucur de a ei finețe-o perioada.

Mai lasă-mi al tău păr să ți l ating,

Până observ încet cum eu încet am sa mă sting.

Și-n minutele acelei agonii,

Mai aprinde-mi în suflet flacăra iubirii,

Sărută-ma duios pe frunte,

Sa ne-amintim de acele zile de la munte.

Oh,iubire,de ce tu oare nu-mi vorbești?

De ce în ochi nu mă privești?

Mă lași sa stau și singura-n poveste

Oare tu nu vezi ce frig și rece este?

Este atât de frig la tine-n piept

Încât aș sta ca un atlet.

E frig și tare rău îmi este 

Că nu faci parte din a mea vieții poveste.

Ea,oare,îți sărută pieptul gol

Sau își joacă al vieții rol?

Ea te iubește așa cum eu fac

Sau îi dai și ei în dar doar flori de mac?

Aș vrea să-ți văd măcar o data ochii goi

Și să-ți măcar cu mana ale tale buze moi.

Sa intru în a ta privire

Și să-mi eman a mea iubire.

La masa mea nu mai sta nimeni și nimic

Doar eu și un pahar în care vin mai pun un pic

M-afund în sângele veninului acela acru

Mă uit la al inimii masacru.

Și rochia aceea roșie ca focul,

Zace jos pentru ca  s-a terminat jocul

Jocul aspru al iubirii

Ce nu mă lasă să-mi raspcumpar prețul fericirii.

Astăzi stau aici pe jos și scriu aceste versuri

Și-mi mai creez puține universuri.

Mai stau puțin cu bluza ta la piept,

Până în abis simt ca mă pierd.

Astăzi simt ca mă descompun în mii și mii de atomi micuți

Și fiecare simte cum tu iarăși mă săruți

Molecula mea ruptă din al meu cord pribeag și trist

Mai vrea o dată ca tu să i fii artist.

Un doctor tu ai fost și vei rămâne pentru mine

Cu acele vechi și nesterile

cu foarfeca și bisturiul rece

ce mi face spaima-n măduva să urce.

Mă pui ușor pe acel pat ruginit și vechi

și mânecile neastâmpărat îți sufleci

Te pregătești de acea grea și cumplită operație

care mă va face să mi pierd ultimul strop de respirație

Plămânii mei anoști și singuri

simt cum tu inplantezi în al meu corp firav

doar niște fioroase tuburi.

Acum tu ajutat de-o asistentă

încerci să vezi dacă mai sunt măcar puțin inconștientă

să mi pui în acea perfuzie-obosită

un gram din acea substanță ponosită.

Mai vrei să mi lași doar o ultima strigare

și să mi schimbi ușor a mea stare de-agregare.

I’m Like an Autumn Leaf

I’m like an autumn leaf,  

So unstable and fragile.  

The wind makes it hard—  

I can’t hold myself up,  

I can’t.

I’m like an autumn leaf,  

Broken by the coldest night,  

Slowly about to die tonight,  

Departing from this life,  

From you.

I’m just a dead leaf today.  

You’re yelling for me to stop,  

But the wind keeps blowing.  

It’s hard to hold on,  

So I’m letting you go, just go.

I feel the rupture.  

I’m held by a rope,  

And as soon as it breaks,  

I’ll be forever gone.

I’m floating alone,  

Held by the clouds,  

Flying away, higher and higher.  

I’m drifting now.  

I’m leaving today.  

I’m leaving you now.

I’m afraid of the moment  

I’ll touch the cold earth.  

I know I’ll be just another one,  

Covering the ground  

Like a dead carpet of leaves.

A nobody—just one in a million leaves.  

Would you recognize me?  

Would you?

Time will fade my colors.  

I’ll be withered and buried in dust.  

I’ll vanish in silence,  

But for a moment, I was yours.

I’m just a dead leaf today.  

You’re yelling for me to stop,  

But the wind keeps blowing.  

It’s hard to hold on,

So I’m letting you go, just go.

Într-o noapte, tăcerea a prins viață.

S-a ridicat din umbra pereților,

Întinsă și fluidă, un animal fără formă,

Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute

În miezul unui timp care nu mai curge.

Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,

Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.

Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,

De fraze pe care nu le-am rostit niciodată

Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.

Tăcerea mea s-a lipit de mine,

Ca un al doilea strat de piele.

A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,

Despre stele care ard în vid și nu se sting,

Despre oameni care iubesc ca să se piardă,

Nu ca să se găsească.

Am întrebat-o unde ești tu,

Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul

Care vibra ca un fir subțire de lumină

Într-o cameră întunecată.

Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,

Un punct pe o hartă care se șterge

De fiecare dată când încerc să-l ating.

M-am ascuns în mine, încercând să fug,

Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,

Și am început să mă dizolv în ea,

Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,

Un fel de poezie care își uită începutul

Și se repetă până devine cântec.

În final, nu mai eram decât o idee,

Un fragment dintr-o poveste

Pe care tăcerea o rostea în locul meu.

Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,

Am înțeles că te-am pierdut de mult.

Că nu tu lipseai, ci eu,

Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult

Ca să mă lase să vorbesc.

M-au deschis cu un cuțit de lumină,

Au desfăcut pielea cu degete sterpe,

Au căutat rugina, oase străine,

Dar n-au găsit decât un singur nume.

Era scris în vene, gravat în tăcere,

Între coastele mele îi crescuseră umbre,

Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,

Ai fost țipatul mut din gândurile surde.

Medicii au tăcut, au privit făra teamă

Sufletul meu? O catedrală goală.

În loc de sânge, curgea o poveste,

În loc de inimă, doar o voce uitată.

Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,

Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.

"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,

"Aici e un suflet...dar altul îl ține."

Că poate că, dacă mă vor închide la loc,

Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,

Încă te voi simți, în carnea uitării,

Înca îmi vei fi cicatricea bună.

Amar

Și acru e gustul înfrângerii

Când nu am luptat suficient

Și aripa durerii m-a învăluit

Ca un giulgiu de mătase, peste rănile deschise

Mi-e frig

Și mi-e foame

Nu pot scăpa din pânza de păianjen

Pe care deznădejdea a țesut-o

Perfid

Iar noaptea va aduce iar amintiri dureroase

Nu am știut cum să te mint

Și am pierdut

Mi-e gura uscată, iar lacrimile au uitat să se prelingă

Pe obrazul împietrit de teamă

Căci sufletul doare mai tare ca o tăietură de cuțit

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Cu chipul lumii îmbrățișat,

Dar nu sunt decât o umbră josă,

Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.

Mă privesc în oglindă și tremur,

Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,

Doar ochii goi, plini de umbră,

Și-n inimă doar doruri, un eșec.

Aș vrea să fiu ca ele, râzând,

Cu pielea strălucind ca un cristal,

Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,

O umbră pierdută, un simplu fatal.

Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,

În realitate sunt doar un chip fără culoare,

Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,

Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.

Căci frumusețea nu va veni,

Chiar dacă aș plânge un veac întreg,

Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,

Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.

Aș vrea să fiu și eu frumoasă,

Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,

Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,

Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.

Și în final, când nimic nu mai contează,

Căci am pierdut și ultima speranță,

Mă las purtată de vântul ce mă vrea,

O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.

Ți-am pictat un tablou dar îți lipsesc culorile,

L-am și intitulat "asta-i pentru sărbătorile"

A fost o iarnă minunată, când tu ai făcut-o lată

Mersi pentru tot ce mi-ai făcut!

Arunca o privire, nu întreba de ce,

Ai tras suficiente sfori, îți lipsesc culorile,

Luminile te înconjoară, cortina ce coboară

In poză a rămas doar umbra ta!

Ești umbra mea, lipită ca un scai,

Lasă-mă să respir, rămân fără oxigen,

Dacă plec, sigur nu te chem..

Sigur nu te chem!