Trec anii...

Of,tu suflet palid

Înmărmurit pe scaun,

Ciuguleai din blid

În fumăraia de tutun...

Radioul gălbejit 

Pălpăie dintr-un ungher ,

Murmurănd răgușit 

O melodie,stingher. 

Umbra din odaie 

De ici colo se perindă

În formă de strigoaie 

Pe a ta grimasă Suferindă.

Ticăie n surdină 

Din holul cenușiu 

Pendula bătrână 

A timpului pustiu. 

Din brazdă mai plouă 

Pe a ta făptură ștearsă 

Pan se miji de ziuă 

Pe fața ta ștearsă...

Mă furișam în gol,agale 

La fereastra casei tale;

Tânjeam un semn, oarecare 

Să-mi schimb În bine a mea stare.

Dar tu te inchideai În tine 

Cu jaluzeaua trasă pt mine..

Mă udă ploaia pan la piele,

În talpă crapă pietrele.

Vântul aspru mă cuprinse,

Orbită de becurile stinse,

M am rătăcit pe drum

Purtată de al meu zbucium.

Norii cenușiu apasă,

Lasă urme pe grimasă.

Îți las la ușă o scrisoare;

Ți am scris tot ce mă doare.

Poate o vei zări vreodată,

Dintr un colț, înstrăinată..

Și cu brațe tremurânde

Îmi vei citi vorbele blânde,

Și -un dor ascuns te va chema 

Din uitare, să mi culegi fărâma..

Gemea cerul ostenit 

De atâta vânt și ploi;

Sub geana de la răsărit, 

Prin ochii triști și goi.

Pluteau norii răscoliti 

De a vitregiei vreme, 

De riduri încrețiti, 

Murmurand poeme.

Petale smulse se scurgeau 

Pe scoarța pomului mâhnit, 

A cărui brate tremurau 

Sub nebulosul asfințit. 

Clipea in crăpături stelare

O aripa înțepenita 

Plăpânda in suflare,

De zbor ademenita 

Ofta chipul din rărunchii 

Dupa raze călătoare, 

Freamătă din trunchi 

Setea stropilor de soare...

Din culoarul de demult, 

Împăienjenit pe la colțuri,

Ecoul trecutului ascult 

Din căntul de pe timpuri. 

Podeaua scârțâie sub talpă,

Gem balamalele n rugină,

Oglinda mată se crapă,

Clipocind în surdină..

Ticăie pendula uitată 

Din odaia părăsită, 

Pălpăie lampa pătată 

De sub bolta gălbejită

,

În fața mesei scorojite

Foșnea umbra gărbovită,

Cu ochii scurși din orbite,

Privea în gol măhnită.

Mima din brațele chircite 

Ìngäna cu glas släbit

Fraze n dodii ,bântuite 

De stafia celui iubit..

O prind uşor de mână, 

Tresare din gânduri,

Mä urmäri ca o străină 

Pășind printre ziduri..

Trece timpul iute, Doamne,

Noi zăbovim pe la icoane 

In speranța că poate,

Ne vei ierta de păcate.

Ne-agătam de -al tău renume,

Ce strălucește pe o culme,

Îți închinăm ode sublime;

De -ai pogorâ din înălțime,

Să ne mai rostești din pilde 

Și să te urmăm oriunde.

Avem atâtea întrebări,

Încercați de provocări.

Doamne, răbdare ai cu noi,

Nu ne lasă la nevoi;

Tu ești etern,noi muritori,

Ești Creator,noi visători.

Suntem atât de slabi, părinte 

Și străini de cele sfinte..

In ochii tăi egali suntem,

Tu ești unicul suprem.

In catastiful tău,de veacuri 

Notezi băbește leacuri 

Pt sufletele frânte 

Scăpate din morminte,

Ce nu găsesc calea spre tine,

Rătăciți de -ai lor destine.

Ne privești tăcut și judeci,

Rănile din noi le vindeci..

În tine, Doamne,credem,

Că exiști cu adevărat,

De pedeapsa ta ne temem,

Căci pe Fiul tău l-ai dat,

Iar noi l-am crucificat,

L-am osândit la Moarte,

L-am batjocorit,blamat;

Orbiți de pizmă, răutate..

Tu, Împărate,plin de Milă,

Pe Fiul tău l-ai înviat.

Prin judecata ta umilă 

Păcatul ni l- ai grațiat;

Ne-ai curățat,purificat 

Prin jertfa lui Iisus, ispășitoare...

Din cer ai străfulgerat

Peste gloata de popoare;

Pierduți în beznă și păcat,

Acum smeriți, mușcați în cuget

Fără clipeală te -am urmat,

Glăsuindu-ti din verset..

Suntem mărunți și trecători,

Tu, Doamne ești suprem,etern;

Noi,doar simpli jucători 

Aleși pt Rai ori Infern...

Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea

Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele

Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja

Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe

Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc 

Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții

Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării

Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea

lacul-

fără a da un semn de viață rațelor sălbatice,

oglindește-ncercuri de ape

tremurătoarea lună;

vântul,

încă-amețit, după petrecere,

șoptește printre trestii,

descântece

de bube rele.

Multe flori sunt, dar puține

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la poarta vieții,

Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă

Doruri vii și patimi multe,

Ș-a lor glasuri a ta minte

Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții

Bat la porțile gândirii,

Toate cer intrare-n lume,

Cer veștmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ți viață,

Unde ai judecătorii,

Ne'ndurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,

Care roade n-ați adus -

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.

Mihai Eminescu 

N-am sânge sfânt, am doar otravă-n vene 

Nu rostesc cuvinte, arunc doar cu blesteme 

Zi de zi îngerului meu îi cad din aripi pene 

Dac-ar putea mi-ar elibera el presiunea din vene...

Îl simt cum mă urăște, zilnic mă blesteamă 

Dar ce să fac, simt cum mintea mi se destramă

Nu mai simt nimic, defapt simt doar ură 

Simt cum soarta dreptul la fericire-mi fură...

Nu mai înțeleg de ce zic ce zic, nu știu ce gândesc

Mă simt cuprins de frig, iar vă zic că înebunesc 

Ard în flăcări de gheață, simt cum pierd tot 

Blestemat în această viață să trăiesc fără de scop

Nu-nțeleg ce tot zic, eu nu cred în soartă sau destin 

La fel cum nu cred în existența unui zeu căruia să mă-nchin 

Demnitatea nu este un strigăt, ci o tăcere înaltă,un munte care crește înăuntru fără să ceară permisiunea văilor.E pământul pe care calci atunci când drumul se surpă,linia dreaptă pe care o desenezi cu propria coloană într-o lume care învață, tot mai des, geometria plecăciunii.

Nu se poartă la rever, ca o decorație de împrumut,ci se simte în felul în care ochii tăi refuză să devină oglinzipentru minciunile altora.

E acea lumină rece și clară de zori,care nu se lasă vândută pe monede de sticlă,nici schimbată pe liniștea falsă a unei cuști aurite.

Când restul lumii devine un zgomot de genunchi loviți de asfalt,demnitatea e pasul tău singuratic,ferm,fără ecou de teamă,păstrând între tâmple un cer întreg, neatins,chiar și atunci când tavanul e gata să cadă.