Non troppo

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse

Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

ce aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

aș zice că am mai murit încă puțin

că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită

din  ram

că pământul mi-a ajuns la genunchi

prostii  la timpul trecut

elucubrații

nu poți fragmenta după astfel de criterii

timpul

acest perpetuum mobile  care se-nvârte continuu

dinlăuntru-i

spre un punct fix

noi am inventat calendarele

ceasurile

clopotelele

am pus stavile în calea apelor

inutil

ne-am revendicat zborul

încercând să surclasăm timpul

ne-am întors acasă din spațiu mai tineri

decât cei lăsați pe Pământ

ce-aș mai putea spune azi despre ieri

într-o singură frază

nimic

lumina întrece în linie dreaptă timpul

dar când se întoarce este strivită de timp…

mi-am înconjurat casa cu un gard de frică

umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea

îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă

să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut

îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele

și cum își schimbaseră inimile între ei

am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie

zăvorând poarta

rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii

aproape îi dăduseră lacrimile

Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea

de ce se amestecaseră în viața ei

n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea

n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi

cu un singur bărbat

pentru ea monogmia era o traumă

vai, sentimentele acestea nesuferite!

Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților

adormiți

puțini au privilegiul să verse o lacrimă

pe-o bucată de fildeș

într-un cimitir al elefanților singuri

din care lipsesc crucile de piatră

florile vii

dragostea omului

înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp

neîngropate

de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților

umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului

aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator

.

elefanții își plâng și ei morții ca și noi

oamenii

îi poartă cu dânșii zile întregi

pe cei bolnavi și bătrâni

îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie

aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă

când vântul lovește fără milă în inima pietrei

se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe

și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași

.

Sst!

navighez pe același fluviu învolburat al timpului

în bărcuța mea denumită viață

valurile mă poartă în toate părțile

se prăbușesc peste mine

abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă

albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile

pe care nu le vor urma niciodată

imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele

Maria

îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri

îl sufocă

nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului

cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp

nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria

la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale

vom procrea dint-un instinct ancestral

într-o lume sinistră a lui Poisedon

fără țărmuri

era glciară a început

peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși

și ne vor reda pietrei

Dincolo de imaginea din oglindă 

Văd umbra celei care am fost,

Văd sufletul precum o ghindă 

Închis în crustă tare, fără rost.

Inima- mi blândă, cândva catifelată,

Zace acum în mine ușor pietrificată.

Și - n lumea aceasta cu morți vii presărată 

Sunt astăzi și eu, în sfârșit, integrată.

Să nu simți nimic, să fii imun la toate 

Iată cheia succesului în astă societate.

Doamne ce mult îmi doresc,

Darul cel Dumnezeiesc 

Pacea și iubirea ta,

Fie bogăția mea.

.

Bogățiile divine ce curg,

Râuri de la tine 

Liniștea, protectia,

Toate doar tu le poți da.

Sunt bogat și fericit,

Cu putere prea mărit,

Și mie-mi ghidezi viața..

Să realizez ceva.

Toți cei care sunt cu mine,

Prin protecție divină,

Și slava lui Dumnezeu 

Apărați ve-ti fi mereu.

Te laud doamne pe tine,

Pentru pace și iubire,

Știu că prin dragostea ta,

Pe noi ne poți vindeca.

Eu afirm și cred convins,

Că tu prin puterea ta,

Vindeci pe aceea care,

Au și ei caiile tale.

Căi divine frumuseti,

Armonie bunătate,

Și gânduri de multă pace 

Sunt din bunătatea ta.

Doamne eu îți mulțumesc 

Pentru toate ce primesc  

Și sunt recunoscător ,

DOAMNE AJUTA TUTUROR.

Prea multa frustrare mocneste in popor

Nemultumirea se aude in vorba tuturor

Ne-am saturat de vanzatori de tara, corupti si infami

Ce ne vand automat pentru functii si bani

Nu facem politica, nu avem nici o tangenta - sa se stie

Criticam prin cuvinte aspre, cu stiloul pe hartie

Resursele tarii sunt amanetate, generatii de tineri sunt indatorate

Nimeni nu trece de la vorba la fapte

La televizor, aceleasi discutii ratate

Ne prezinta numai nenorociri, cu fapte detaliate

Incompetenta voastra ne-a adus aici, in hau

An de an totul se scumpeste si o ducem tot mai rau

Dumnezeul oamenilor astazi este serviciul, care ne aduce bani

Sa platim facturi si taxe din ce in ce mai mari

Voi critica, atat cat pot, forma de guvernamant infama

Pana cand nu vom avea presedinte si guvern iubitor de tara ?

Cei tineri, mandria tarii, pleaca peste hotare

La studii, la munca, sa-si faureasca un viitor mai bun fiecare

Ramanem fara aceasta esentiala valoare

Caci nu stim cati dintre ei se intorc, tara nu mai este atragatoare

Locuri de munca pentru ei putine, sanse de angajare infime

Multe concursuri de angajare "aranjate" cu pilosi

Oameni de nimic, ce peste noapte se vad colosi

Habar n-au sa-si faca treaba, iau banii de pomana

Si nici nu vor sa invete - oase lenese se cheama !

Ajutor financiar de la stat vor multi - cata frunza, cata iarba

Pe baza unui handicap inchipuit, ce pana la urma o sa-l aiba

Bolnavi inchipuiti si lenesi, munca nu e pentru voi ?

Veti muri de foame, sete, in datorii si in gunoi !

Termini astazi facultatea, putini se angajeaza in domeniul mult visat

Ajung sa presteze alte servicii, nu ce au studiat

Totul se scumpeste, salariile raman aceleasi - nu mai cresc deloc

Dar ei sa aibe pensii speciale, votate cu doua maini, pe loc

Tara nu mai are modele demne de urmat

Oameni destoinici, de la care ai ceva de invatat ... 

In labirinturile tale către mine

Se pierd cuvinte la puterea infinit

Si eu , cu ale mele gânduri tot la tine,

Ma sting subit.

Ale tale carismatice culori sublime

Se pierd tăcut la ceas de asfințit

In încercarea lor  sa imi aline

Gândul zdrobit.

Ale tale aripi cu pene albe , fine

Zboara usor spre cerul infinit,

In labirinturi reci si far de sine

Zace Eul strivit.

Astăzi te cinstim, Prea Sfinte

Că ne-ai învățat, Părinte

Tot timpul să mergem drept

Către Rai, încet-încet.

Cu "Doamne Iisuse"-n minte

Să mergem tot înainte

Prin "răbdare și răbdare"...

Domnul ne arată o cale!

Două ziduri să avem,

Mergând pe drumul suprem

Căci la capăt ne așteaptă

"Moșu' Putregai în Poartă!"

"În stânga cu frica morții"

Să ne amintim cu toții

Că viața e trecătoare

Dispare dintr-o suflare!

"Iar frica de Dumnezeu

În dreapta s-avem mereu",

Să simțim a ne smeri

Voia Lui a o-mplini.

Tu, Părinte mare, sfant

Ce-ai trăit pe acest Pământ

Un cioban la oi ai fost

Dar ai dat la toate rost.

Cu-ndârjire și iubire

Toți care veneau la tine

Primeau sfaturi și povețe

Patimi să nu mai repete!

Drag Părinte, îți mulțumim

Mici cum suntem, te iubim!

Tot mereu ți-auzim graiul

Când ne spui: "Mânca-v-ar Raiul!"

Miriam - Rugaciuni

02.12.2025

#Rugaciuni

poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții

scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...