Iubita mea, îți ce o rugă minunată,

Să-i dai fiicei noastre

Zâmbetul tău angelic 

Sau ochii tăi precum stelele,

Ca atunci când noi nu o să mai fim,

Să rămână mărturie pe acest pământ 

De ce te-am iubit…

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

Îi dau borcanul.

Și rămân, din nou, cu nimic.

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

Eu rămân.

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

Nu mai vând nimic.

Acum, învăț să păstrez.

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

Primăvara miroase a dor nebun,

Cu ton greoi de flori de-amor,

Primăvara mă strigă-n glas dulce amărui,

Dar mă pierd in gânduri cu ai tăi fiori.

Pe alei de verde crud mă rătăcesc,

Iar pasul,ușor-ușor, mi-l pierd,

Doar în freamăt de vânt te mai zăresc…

Mă răscolesc, mă duc, mă prind, mă rup.

Mâinile-mi tresar, cuprind haotic,

Un trup ce-mi pare vis nepământesc,

În ochi, îmi dansează flăcări, tainic

Și-n piept mă strânge un sentiment nefiresc.

În ochii tăi se naște furtuna, 

O mare prinsă-n tărâmul unui vis,

Te strig, iar glasu-mi tremură intruna

În răsuflări de foc și paradis.

Suntem un dans, ploaie de lumină,

O taină prinsă-n arcuri de fior,

Iubirea ta, o rază, ce-mi alină

Un cântec, veșnic, viu, nemuritor.

Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.

Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.

Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”

Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.

Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.

Pe drumuri negre umblă gândul meu,

Cu pași de fum și inima pustie,

Căci am pierdut, nu știu când și de ce,

Lumina ta dintr-o copilărie.

Prin pieptul meu trec vânturi fără nume,

Cu frunze moarte prinse în tăceri,

Și parcă toate nopțile din lume

Au învățat să plângă-n ochii mei.

Tu ești departe,  poate nici nu ești 

Doar umbra ta mai arde-n amintire,

Ca o icoană spartă-n vechi povești

Ce nu mai știu să creadă în iubire.

Iar dorul crește, negru și adânc,

Ca o pădure fără dimineață,

În care pașii inimii se frâng

Și mor tăcuți la marginea de viață. 

Dacă curaj aș avea 

La revedere mi-aș lua

N-aș mai continua 

Și nu m-ați mai vedea  

Dacă aș putea 

Totul aș termina 

Ați cunoaște realitatea 

Nu doar personalitatea

Dacă n-aș fi promis 

Lumina aș fi stins.

Detali ați omis 

Poate chiar dinadins 

Dacă aș vorbi 

Nimeni n-ar asculta 

Dacă aș zâmbi 

nimic bun n-ar rezulta 

Dacă ați cântări vorbele 

Fără bunăvoință adresate 

Ați evita pagubele 

De-a lungul anilor adunate

Dacă ați incuraja 

În loc de a demoraliza 

Copii ați proteja 

multe lucruri ați realiiza

Dacă ați ajuta

Stele pe cer n-ar apărea

Lacrimi nu s-ar mai vărsa

Copii n-ar mai dispărea 

Dacă ași gândi 

Suflete nu s-ar scufunda

dacă bunătate ați răspândi 

Stele n-ar mai răsări

O simfonie de sentimente,

Un dans al inimilor,

O poveste cu un infinit de momente,

Un foc ce arde cu mii de culori.

Dragostea e o floare delicată,

Ce înflorește în sufletul tău,

O lumină caldă și minunată,

Ce te ghidează prin orice greu.

E un zâmbet pe buze și o lacrimă de bucurie,

Un fior ce te străbate din cap până-n picioare,

O dorință arzătoare de a fi mereu alături,

O promisiune de a dărui și a ierta.

Dragostea e un mister ce nu poate fi explicat,

O taină ce se dezvăluie treptat,

O călătorie magică pe un drum neexplorat,

O aventură ce te face să te simți complet.

E un ocean de emoții ce te cuprinde,

Un cer senin ce se deschide deasupra ta,

Un soare arzător ce te încălzește,

O lună magică ce te veghează.

Dragostea e un dar neprețuit,

O comoară ce trebuie apreciată,

O forță ce te face să te simți învingător,

O speranță ce te ține în viață.

E un sentiment ce te face să te simți liber,

Să te înalți deasupra lumii,

Să zbori spre un cer senin și pur,

Să descoperi frumusețea vieții.

Dragostea e o poezie ce se scrie cu inima,

Un cântec ce se cântă cu sufletul,

 Un tablou ce se pictează cu emoții,

Un vis ce se împlinește cu dăruire.

E o forță ce ne unește și ne face mai buni,

O lumină ce ne călăuzește spre fericire,

O speranță ce ne dă curaj să trăim,

O șansă de a ne găsi împlinirea.

lucrurile sunt mai complicate decât crezi

în adâncurile întunecate ale ființei

nu poți scoate apă din fântâna arteziană

a inimii

sau desena pe o coală de hârtie

chipul seducător al dragostei

dragostea n-are chip

e ca vântul acela călduț de primăvară

care bate o dată pe an

și-ndoaie copacii până la pământ

le rupe crengile

le împrăștiile frunzele și păsările

lăsându- i în urmă descumpăniți

despuiați

descărnați

cu viața pe margine

nu e numai chimie organică

cum spun învățații

chimia apare mai târziu

există ceva ancestral care ne trăiește pe ascuns

ca vâscul de sub coaja de plop

sau ciuperca agățată cu dinții de algă

inima mea n-a tresărit decât atunci când

nu mai era nimic de făcut

chimia

da

a înfăptuit restul

de aceea îți spuneam mai înainte

cu inima îndoită

că lucrurile sunt mai complicate decât crezi

în adâncurile întunecate ale ființei…

navighez pe același fluviu învolburat al timpului

în bărcuța mea denumită viață

valurile mă poartă în toate părțile

se prăbușesc peste mine

abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă

albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile

pe care nu le vor urma niciodată

imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele

Maria

îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri

îl sufocă

nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului

cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp

nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria

la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale

vom procrea dint-un instinct ancestral

într-o lume sinistră a lui Poisedon

fără țărmuri

era glciară a început

peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși

și ne vor reda pietrei

Primeste-ti viata-n dar, tu Suflet ravasit,

Opreste te putin si Si te mai odihneste ,

Asaza te sub cerul clar de Rasarit

Sa vezi Lumina cum se naste

Si cum invaluie ființa  toata!

Si bucura te si mai iarta

Si nu mai fi tu necajit!

O viata ai, invata să trăiești!

Si nu mai alerga in mii de randuri …

Invata sa te odihnesti!

Opreste te si vezi Apusul!

Opreste ti mintea, aduna ti  gandul

Si bucura te de frumosul dar

Caci clipele prea repede se sting

Si mult prea repede ne trecem

Si ajungem tristi si reci la capat!

Fara a sti de ce-am trait

Si fara sa fi zabovit

In clar de Luna sa ne fi plimbat,

Si cantecul naturii sa il fi cantat!

O melodie este viata, Si noi compozitorii ei

Deci scrie-o  lin , si nu in graba,

Asterne strofele pe rand,

Ia pauza cand versul se destrama

Si ncepe de la capat surazand!

Două steluțe-n cerul vieții mele,

Au aprins o scânteie de bucurie.

Gemenii tăi, fiică dragă, au ales,

Să-mi aducă-n suflet o melodie.

Bunic voi fi, un rol nou, minunat,

Să-i cresc, să-i învăț, să-i iubesc mereu.

Două inimi mici, ce bat în unison,

Vor fi lumina mea în orice crepuscul.

Voi fi acolo, să le văd primele pași,

Să le citesc povești și să-i ascult.

Să le construiesc castele din nisip,

Și să-i învăț să zboare, să nu se-ncurce.

Un dar ceresc, un vis ce s-a împlinit,

Două suflete pure, ce-mi vor umple viața.

Împreună vom scrie o poveste frumoasă,

O familie unită, plină de viață.