Deșertăciune

mă întorsesem atunci la mijloc de Martie

Babele își scuturau cojoacele de zăpadă

tu înălbeai cerul cu cearșafuri

bunica

mai încolo

învârtea într-o cratiță norii

cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei

furase și cele câteva mere de aur

rămăsese doar un ciot în mijlocul curții

(precum un scaun stigher la o masa înmărmurită a tăcerii!)

de care mă-mpedic

„de ce ați tăiat mărul?” întreb

și-mi aud propriu glas ca un glonț rătăcit

cum mi se înfige în creier

tu îți zdrobești ultima lacrimă

de ascuțișul taios al liniștii

(bunica nu mai are lacrimi de mult!)

„nu știi? mă întrebi la rându-ți

din lemn de cireș se cioplesc scaune ale tăcerii

și păsări măiestre?

și-a zis că-l cheamă Brâncuși”…

ceva mă ține ferecat între zidurile temii

atunci când îmi desfac  gândurile

precum niște aripi uriașe de vultur

toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată

la capătul pistei

ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol

nu mă ajuți nici tu de la manșă

nici vântul potrivnic

singurul prieten credincios îmi este

instinctul

chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă

și-mi omoară speranța

el știe ceva ce mie îmi scapă

alinierea primejdioasă a planetelor

de pildă

sau dispariția subită a energiei în Cosmos

care ar pune Universul pe linie moartă

nu știu

eu îmi ascult înainte de toate inima

(aflată în dezacord cu spiritul!)

și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…

dialogul dintre mine și femeia din Sao Tome și Principe

se rupe ca o bucată de sârmă ghimpată

se aud „machetele” din oțel rece în tulpinile trestiei de zahăr

foșnetul pădurilor tropicale și a nisipurilor albe

pierdut în ecourile vulcanilor adormiți

care nu au de ce să se spargă

apucase să-mi spună că era în urmă cu strânsul cafelei

și  a nucilor de cocos

ca și când ar fi avut vreo importanță pentru un necunoscut ca mine

de la celălalt capăt al lumii

un fel de Gregor Samsa

așteptând o altă femeie pe tavanul mansardei

în fața unei cești de cafea cu miros de caco și vanilie

vecinul de-alături dă muzica lui africană despre comerțul cu sclavi

la maxim

bagă de seamă că portughezii  ți-au pus gând rău

în America cererea de inimi și creiere depășește oferta

Kafka sfârșește ca vânzător ambulant de coșmaruri Dow Jones

 pe Wall Street

ai grijă…

precum o pasăre zgribulită de frig

care sprijină în aripile ei neobosite cerul

la fel

viețile noastre

fragile ca niște cupe de cristal

gata oricând să se prefacă în țăndări

într-o clipă de neatenție

sprijină cu aceeași determinare timpul

(acel vultur cu ochi sângeroși

și necruțători

pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât

bucuria puilor flămânzi!)

Doamne

cât de trist poate fi pentru o biată pasăre

îndrăgostită de cer

să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi

pământul….

umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om

bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?

simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?

nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte

n-am nici cea mai vagă idee

doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă

să urlu la lună

să mușc trecătorii grăbiți de gleznă

să dorm în peșteri

îndemnuri care-mi vin din străfunduri

insidios

sustrăgându-se controlului minții

nu-mi explic nici spaimele viscerale

pornirile războinice

gustul sălciu al sângelui

dintr-o viață care nu-mi aparține

mi-e greu să admit că eu

cel de azi

vin din preistorii

că am trecut dintr-o viață în alta

așa cum ai trece prin vagoanele unui tren

în timpul mersului

sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor

celui care am fost

înainte de a mă naște

că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață

fiind

mă gândesc

o sumă a tuturor vieților trăite

succesiv

excluzând moartea

care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…

Azi, Maicuta Sfanta-ti cant, 

Oda pe acest Pamant

O, grabnic ajutatoare,

A sufletului vindecare.

Iarta-ma ca-s slaba tare

Deznadejdea-mi da tarcoale

Sufletu-mi se zvarcoleste

Iar durerea- n pieptu-mi creste.

Eu ma plang cu lacrimi surde

De-ale mele ganduri strambe

Uitand ca azi e zi sfanta

Aratand ce ma framanta.

O, tu, Maica tuturor,

Ai rabdat far-de ajutor

Privindu-L pe Fiul tau

Cum e nimicit de rau

N-ai cartit, doar te-ai rugat

Ai plans si te-ai inchinat

Lasand totu-n voia Lui

In mainile Tatalui.

Fiul tau pe Crucea-i grea

Cand cerul se inegrea

Lumii-ntregi s-a oferit

De pacat ne-a biruit.

O, tu, sfanta Maica mea

Ia-mi te rog crucea asta grea

Sau ajuta-ma s-o car

Din durere sa fac dar.

Ma inchin si-ti multumesc

Numele tau il cinstesc

Doar prin bunatatea ta

Umilinta voi afla.

Miriam - Rugaciuni 

08.09.2025

 #Rugaciuni

Pământul şi lutul s-aşterne 
Să-ngroape durerea în mine. 
Azi parcă nu mă mai pot teme 
Decât de distanţă de tine. 

E negrul în jur şi e gheaţă. 
E frigul din stropii de ploaie. 
Departe sunt astăzi de viaţă 
Şi cerul în mine se-ndoiae 

Mi-e lumea nespus de străină, 
Asemeni sicriului-mi este, 
Căci moartea se simte regina 
În scurta şi trista poveste. 

Aşteaptă-mă bulgar de ceară! 
Topine-vom odat’ amândoi 
Şi îngerii plânge-vor iară, 
Că-n lume nu-s oameni că noi.

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu mâna ta ce-a mângâiat cândva,

Fă din tăcerea noastră-o mângâiere,

Și din adio, o dulce veste grea.

Nu-ți cer să rămâi, ci să-mi fii vis,

Să-mi fii amintire ce nu doare,

Un dor ce nu mistuie-n abis,

Ci arde blând, ca flacăra de soare.

Mă vezi cum tremur printre amintiri,

Cum ochii-mi caută privirea ta,

Și dintr-un colț de suflet, printre șoapte,

Încă îți spun: nu pleca.

Dar dacă pleci — și știu că o vei face —

Fă-o cu blândețea pașilor ușori,

Să nu-mi strivești ce-a mai rămas din mine,

Când inima-mi mai bate în fiori.

Tu ai fost cântec, ai fost început,

Ai fost păcatul ce nu-l pot ierta,

Și totuși, între lacrimi și tăcere,

Te-aș mai iubi o viață, chiar așa.

Mă țin de firul tău nevăzut,

De gândul tău ce-mi bate în tâmple,

Și-n fiecare noapte fără tine,

Îți simt parfumul strecurat prin umbre.

Te rog, nu-mi spune că a fost în van,

Că n-a durut și n-ai simțit nimic,

Că-n pieptul tău nu tremura un plan,

De-a ne iubi, măcar un pic.

Și dacă totul s-a sfârșit, iubite,

Pune tu capăt, dar nu oricum,

Fă-o cu dragul ultimelor clipe,

Fă-o cu-n sărut, nu cu un drum.

Te rog, doar pune capăt suferinței mele,

Cu un „te-am iubit”, șoptit ca un oftat,

Să pot pleca în liniște spre mine,

Știind că totuși… ne-am iubit cu-adevărat.

Crescănd și dăndu-ți seamă, 

Uimești făcând minuni,

Visând și învingând teamă,

Trec nenumărate luni.

Când în sfârșit ai  învins teamă,

Te apucă o forță nemărginită,

Urlând dobori ce se destramă,

Te simți având putere infinită.

Învins-ai teamă nespus de ușor,

Și parcă te-ai îmbrăcat într-o putere,

Spre sfârșitul vieții tale î-ți iei zborul, 

Și simți o mare durere.

luate-s de vânt,

ca într- un dans de inițiere,

brândușe și  frunze....

÷

dincolo de prag,

întotdeauna

vezi

că trădătorul e

lângă tine.