Filozofia zilei

Copacul înalt ce vede-n zare

Muntele bătrân, stabil și mare,

Își înalță mereu ramurile-n sus

Fiind acolo, ca să nu fie exclus.

Pe malul apei albastru-verzuie,

Rădăcinile Copacului reconstituie

Legătura strânsă în sânul naturii

Cu Muntele, ca bază a structurii.

Imaginează cum de pe malul apei

Dorința-i alinată de apusul clipei,

Iar Muntele măreț ce se întinde

Pe celălalt mal, și cum se destinde.

Simbioza creată între cei doi coloși,

Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.

Copacul îi spirit prin care respirăm

Muntele simbol prin care rezistăm.

Gândul bun nu pleacă din minte

Dacă sufletul  nu-i dă un impuls.

Și spiritul momentelor sfinte

Ce aduce cu sine al inimii puls.

Atmosfera creată în jurul familiei

Oferă darul de preț la care visăm.

Împreună aducem omagiul veseliei

Și într-un ritm divin, în rond, dansăm.

Luminițele vii și mirosul de vanilie,

Și dulciurile cu gust de scorțișoară,

Noaptea sfântă memorată în Biblie,

Toate dau iubirea care ne înconjoară.

La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!

În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.

Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.

Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.

Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,

Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,

Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.

Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,

Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,

Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele

Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.

Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,

De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera

Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.

Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.

Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.

Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,

Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,

Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.

Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,

Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.

Melancolic se-nfiripă un gând,

Iar în inimă un dor se aprinde.

Sentiment de iubire atingând

Și cu bucurie ființa o cuprinde.

În suflet sărbătoare-i la miazăzi,

Căci jumătate de veac împlinești,

Și destinul dragoste-ți hărăzi

Cu care mulți ani să domnești.

Zefirul, cu adierile-i blânde, calde

Prin care renaște întreaga natură,

S-aducă cu sine șirag de smaralde

Armonie, vitalitate și iubire matură.

Viața să-ți fie un parfum de flori,

Drumul să-ți fie luminos și clar,

Zâmbete într-un pastel de culori

Și visurile să se realizeze exemplar.

Este adevărat că anii trec.

Dar îi vei transforma în farmec?

Sau poți gândi că asta-i soarta

Prea se grăbesc la vârsta ta. 

Căci îți dorești să crești prietenie

În inima-ți palpitând de armonie.

Prin gesturi sincere, cu pași timizi

Spre uși pe care speri să le deschizi.

Nutrești la o apropiere caldă,

Un suflet în care iubirea se scaldă, 

Vocea, petale înmiresmate de cuvinte

Sădind muzică și chimie-n simțăminte.

Suntem ca fluturii în viața efemeră

Ce din natură transformați veniră.

Pe lume ne-am trezit și noi sosiți

Și ne gândim cum au fost anii irosiți.

Crezând că-i poți lăsa să treacă

Și ignorând timpul ce îi provoacă.

Acum când simți c-acesta trece cosmic

Te-ntrebi, admirând cerul astronomic.

Te-ntrebi ce va fi mâine?

Nu poți schimba destine!

Puteri magice nu posezi

Să ai tot în ceea ce crezi.

Aduci prin gând și fapte

Exemplul pur de dreptate.

Încerci prin alese cuvinte

Să sprijini oameni cu minte.

Speri ca tot răul să dispară,

Făcând loc binelui să apară.

Implori cerului binecuvântare

Și acestui "colț de rai" încântare.

Ți-ai dori ca totul să se-ndrepte

Și neamul tău să urce pe trepte,

Să se-nobileze calea aleasă

Cu înțelepciune să fie înțeleasă.

Oare de ce ne credem?

Atât de importanți?

Când în sceneta vieții,

Suntem simplii actanți.

Protagoniști în propriul film,

Dar am uitat,

Că scenariul propriu-zis,

E același, dar inversat.

Avem falsa impresie,

Că propriul "eu" este regizor,

Viața nu-ți face vreo concesie,

Destinul e revizor.

Lumină de reflector,

Căci doar așa ne place,

Actor-amator,

Ce nu știe să joace.

Doar pe prima pagină,

Numai cap de afiș,

Am plecat din paragină,

Ș-acum facem ascunziș.

Ne credem mai presus,

Și ne dăm importanță,

Dar mereu ne va privi de sus,

Onorata Instanță!

Îmi bate inima ca o bicicletă,

Că toate m au văzut cochetă, 

Chiar și soarele se uită, 

Și spre mine chiar se mută.

Inima nu se oprește, 

Când prietena sosește, 

Și pe mine mă silește, 

Cu întrebări prietenoase

Sunt o trestioară frântă 

De vântul hoinar,

Încerc să mă prefac fluier

Să mai cânt măcar.

Sunt 0 frunză de arțar 

Frunză argintie 

Soarta să-mi aducă în dar 

Rimă  în poezie.

Sunt un crin bătut de brumă 

Lipsit de parfum

Socotesc că până-n toamnă 

Pot să mă adun.

Sunt,și -am fost o visătoare

Inventând povești

Într-o lume fermecată 

Cu figuri grotești.

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Lumina mea

Dulcea mea lumina

Scânteietoare ,plina de vitalitate 

Adâncește vraja nepătrunsei nopti

Umplând misterele de sensuri

Și găsind rațiuni eterne 

În orice lucru mic

Caci lumina mea e iubire 

Iubire vesnic vie

Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila 

Lumina ce o simt

O simt atât de tare

Îmi modelează fiinta și umple existenta

De misterele sacre

Ahh,de as avea mai multa iubire

Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească

Infinitul vesnic indescriptibil

Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii 

Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu

Sa simt astrele și spațiul ca ale mele 

Cu lumina rațiuni luminata de iubire

    Acolo, urmele ne-am lăsat umili, 
    Precum le-au lăsat şi alţi pelerini, 
    Ce-au fost, cu mult, înainte de noi,
    Doar umbre ce şterg pereţii cei goi... 
    
    Acolo, cu-întrebări multe în glas, 
    În lumina cerului ţinut de Atlas, 
    Am atins nemişcarea, c-un simplu gest,
    Stârnind în fuioare, praful celest... 
    
    Rătăcind printre zei, cu privirea pierdută, 
    Răspuns nu găsesc, căci statuia e mută, 
    Doar frânturi de ecou cântate în lire 
    Ce-mi pare că sunt înspre-a morţii jelire... 
    
    Marmura albă, translucidă şi grea, 
    Străluceşte în soare precum o stea, 
    Salvând înspre ţărm vapoarele-ntregi 
    Ce poartă într-ânsele, mii de pribegi…