Divertisment prin existență

Frumoase sunt petele de lumină pe covorul negru al inimii mele,
Căci tot ce mai luminează inima mea sunt clipele cu tine.

Flori-de-colț pe crestele munților, nuferi în lac sunt zâmbetele tale,
Iar mângâierile în noapte sunt plasturi pentru rănile inimii mele.

Șoptite sunt vorbele tandre ale buzelor tale ca susurul izvorului de munte
Și mă răcoresc așa cum apa de izvor răcorește setea unui drumeț ostenit.

Tandre și pline de blândețe sunt privirile tale atunci când rătăcesc
Prin labirintul tristeților mele, și doar sărutul tău reușește să mă găsească.

Prins în vrajă de calmul și gingășia cu care mă primești în brațele tale
Semnez cu lacrimi pe obrazul inimii mele fragmente de neuitat
Și ca un omagiu adus iubirii mă las purtat de valul perfect al trupului tău
Într-o călătorie prin universul dragostei carnale, cu inima-mi curată.

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

Aș plânge azi mormântul și mâine tot l-aș plânge,

Aș răscoli pământul să-nec durerea-n sânge,

Aș alunga tăcerea sordidelor morminte

Și aș chema, în veci, pe scumpul meu părinte.

Aș stinge lumânarea la cap ce-ți stă aprinsă,

Aș da deoparte crucea cu numele tău scrisă,

Aș mângâia pământul cu lacrimile-mi triste

Și aș sădi un pom în amintirea-ți tristă.

Aș face o grădină să-ți fie loc de tihnă,

Sădiți în ea să fie arbuști de iasomie

Și undeva aproape să pun o bancă, tată,

Să-ți fiu tovarăș mut de-acum până la moarte.

Aș face un izvor să curgă-ncetișor

Și-n ceas de seară, tată, să ud florile toate,

Să-nviorez obrazul de lacrimi străbătut

Și să sărut mormântul ce mi te-a luat demult.

S-a întâmplat în ‘907, pământul să ne cheme-n moarte.

Ne-alungă viața de la masă, ne biciuiește neîncetat,
Ne plâng copiii în pridvor, de foame urlă un popor.
Sus, în palate, ghiftuită stă boierimea mulțumită,
Ciocoii strică-un viitor, prin sate moare un popor.

Ne cheamă moartea ne-ncetat din iadul ăsta blestemat,
Ne plâng strămoșii sus, din cer biete schelete pe ogor.
La capitală, boiernașii se plimbă-nfofoliți în blană,
Iar în bordeiele de lut ne cere iarna greu tribut.

Ne-am răsculat în primăvară când moartea ne chema afară,
Am luat conacele prin luptă și am trecut boieri prin furcă.
Am pus pe foc o țară-ntreagă, voind ca toți să înțeleagă...
Cuțitul ne-a ajuns la os, nu mai răbdăm fără folos.

Armata a venit în sate, să ne întoarcă iar la sape,
Dar noi, sătui de pătimit, i-am înfruntat și n-am fugit.
Acum ne ține cimitiru-n brațe, ne-ascundem viii printre morți,
Se trage-n noi ca-n niște hoți, copiii plâng pe lângă porți.

Nuanțele de gri sunt singurele umbre

Ce dansează sălbatic în calea ochilor,

Dorind să ascundă culorile curate,

Cerșesc grăbite atenția mea totală.

Infinitul curcubeu de nuanțe închise

Mă acaparează și mă izolează,

Creând pentru mine în abisuri

Un amestec de tristețe supremă.

Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții

Cu o nuanță de gri metalizat,

Iar sălbaticul rânjet de mândrie

Mă face să cred că a reușit.

Intensitatea de gri asupra ființei mele

Îmi trezește neîmplinirile trecute

Și dorind să se sfârșească mai repede,

Îl rog să pregătească nuanța fatală.

Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor

Și izbindu-mă furios într-o fundătură,

Se năpustește exaltat din umbra griului

Spre jalnica și sumbra mea făptură.

Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,

Pătrunde în mine și curge prin sânge,

E parte din mine, îl simt peste tot,

Se face comod și așteaptă să mor.

Văd cerul senin acum când sunt mort

Și o liniște dulce mă îmbie la somn,

Din ape spre cer se ridică în zori

Frumos curcubeul plin de culori.

Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,

Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare

Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,

A alungat stelele din preajma astrului pământesc.

La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă

Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,

Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire

Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.

Frica unei morții lente a depășit eul personal

Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,

Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții

Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.

Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre

Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.

Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari

Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.

Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,

Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,

Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,

Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

    Sunt câteodată obosit,
    Doar de cărţi înconjurat,
    Cu ochii goi, sufletul trist,
    De ani împovărat...
    
    În jurul meu cuvinte seci,
    Mi-au murmurat osânda,
    Închipuind sentinţe reci,
    Şi-acumulând dobânda...
    
    Căci am ajuns atât de jos,
    Dator cu ani din viaţă,
    Contract semnat avantajos,
    Ce te transformă în paiaţă...
    
    În mine doar o umbră sunt,
    A tot ce-am fost odată,
    Cu trupul slab, părul cărunt,
    Şi-o inima abandonată...
    
    Din luciul slab al geamului de-argint,
    Străinul mă îndeamnă,
    Să mai trăiesc o zi tânjind,
    Eternitatea încuiată-n toamnă...

Mă plimb prin ploaia de nori scuturată
Mă plimb când ceața ascunde mistere
Învăț să calc ascuțitele pietre
Simt cum tăcerea lor mă  așteaptă
Să lovească fără judecată.
 
Mă rătăcesc, cărările-s aride
Nu vreau să calc pe verdele din iarbă
Deși privirea-n viitor mi-i  oarbă
Iar hrana-i doar boabe de-aguride,
Când zilele sunt tot mai toride.

O umbră în suflet îmi lasă stigmat
Păcatul iubirii  mă cheamă mereu
Aleg piatra neputinței din pereu
S-o arunc în mine ca-ntr-un vinovat…
Un glas divin din ceruri mi-a strigat,
Lasă piatra jos!...A iubi nu-i un   păcat.

Întunericul profund, rece, infinit,
Se preschimbă absolut,
Într-un cadru mult iubit,
Și se întoarce iar la lut.

Lumina orbitoare ce promite,
O secundă efemeră,
Se întoarce-n timp și speră,
Trecutul să-l imite.

Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea? 
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.