Singur...
Zorii-mi intră prin perdea,
Mii de sulițe cerești,
Singur stau și beau cafea,
Dar pe masă-s două cești.
Două scaune-s în casă,
Și de asemeni două linguri,
Câte una stă la masă,
Viața oamenilor singuri.
Vântul suflă pe afară,
Singur bântuie prin lume,
Parcă-i viața mea amară,
Ce nu am cui a o spune.
Iar clepsidra molcom curge,
Gongul sună peste ringuri,
Timpu-ncet, încet parcurge,
Lumea oamenilor singuri.
Parcă aud că-n ușă-mi bate,
Îi simt pașii pe podea...
-Tot tu ești singurătate?
Pleacă, du-te, nu mai sta!
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 15 октября 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 319
Стихи из этой категории
Solstiţiul de iarnă
Ce greu se iscă zorii
Din cea mai lungă noapte,
Prin ziua cea mai scurtă
Lumina abia răzbate.
Că noapte este afară,
Aşa cum între stele
E noaptea care umple
Prăpastia dintre ele.
Iar falduri de-ntuneric
Boţesc perdeaua groasă
A nopţii, ca lumina
Cât mai târziu să iasă.
Cu toate acestea zorii,
Chiar mai devreme apar,
Că începând de astăzi
Lumina creşte iar.
Primește în inima ta
Primește în inima ta,
Pe cel care-ți poate da...
El este acela care ,
Îți poate da.., nencetat..
Tot ce vrei cu adevărat.
Ne poartă o grijă mare,
Este bunul Dumnezeu.
Nu se supără pe noi,
Este gata de-a ierta..
Orice cerem el va da..
Ne așteaptă în turma lui,
In RAI este casa lui.
Vrea să ne scape de rău,
De aceea tot mereu,
Ne așteaptă să-l primim,
Din inimă sa-l iubim,
Și să-i cerem nencetat,
Toate sa i-le dăm lui,
Să avem pacea Domnului.
Psalmi - L - Rătăcire
Am plecat, Doamne, fără să spun,
fără să privesc înapoi.
Nu din ură,
ci din dor
de altceva…
ce n-avea nume,
dar mă chema.
Am rătăcit prin oglinzi stricate,
prin cuvinte goale,
prin iubiri care m-au slăbit
și tăceri care m-au umplut de zgomot.
Mi-am spus că sunt liber —
dar eram doar singur.
Și când am obosit
să fiu altcineva,
te-am căutat nu în cer,
ci în ruina din mine.
Și te-am găsit —
nu cu brațul ridicat,
ci cu lacrima tăcută
a Tatălui care n-a plecat niciodată.
Doamne, rătăcirea mea
a fost Evanghelia durerii
prin care am învățat
că drumul spre Tine
nu e trasat pe pământ,
ci pe inima frântă.
Nu mă lua din pustiu,
ci umple pustia mea
cu prezența Ta.
Ca să nu mai plec niciodată,
chiar dacă uneori,
voi mai fi departe.
Miez de primăvară
Pe Pământul însetat,
Mereu cercetat,
Soarele s-a răsfățat,
Strălucind neîncetat.
Timpul s-a păstrat
C-un frig neașteptat
Și-n miez de primăvară
Gerul te doboară.
Totu-i bine și frumos
De faci totul cu folos,
Fără a fi capricios
Nu vei fi bolnăvicios.
Ascultă de la mine
Și atent reține,
Ai grijă de tine
Ca sa fie totul bine.
11.05.24
Război
Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni
Medieval ridică săbii idioți
Pornind războiul lasă-n urmă case goale
N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți
Minciuni sfruntate oferind mulțimii sclave
Lipsiți de școală e mai simplu să-i conduci
Învață pruncii a muri servind palavre
Nu-i Dumnezeu ce le-a cerut s-aducă morți
Infernul cade pe pământ târând cadavre
Dorinți meschine se-nvelesc în patrioți
Proliferând false valori gândiri bolnave
Cheamă la luptă gloata oarbă de netoți
Culori macabre poartă cruda vânătoare
Dictată sec de despoți strâmbi și vanitoși
Ori de stăpâni dorind pământ sau răzbunare
Vânzând iluzii despre viața celor morți
Cu mâna goală sunt trimiși s-aducă moarte
Biete ființe transformate-n mateloți
Mânând corabia intențiilor barbare
Sălbatic mătură spre umbră frați, nepoți
Pornește hoarda sărbătorilor funebre
Cântând fanfara mitralierelor orori
Lăsând în urmă flori uscându-se în jerbe
Acoperind martirii tragicei erori
Oameni de rând ce duc pe umeri greutate
Sunt păcăliți c-au să ajungă mari eroi
Pornind războiul pentru cauze deșarte
Le-ascund rațiunea rătăcind-o în noroi
Temeri...
Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,
Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,
Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,
E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.
Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,
Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,
Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,
Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.
Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,
Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,
Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,
Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.
De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,
N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,
Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,
În care fragede vlăstare, încep să se usuce...
Solstiţiul de iarnă
Ce greu se iscă zorii
Din cea mai lungă noapte,
Prin ziua cea mai scurtă
Lumina abia răzbate.
Că noapte este afară,
Aşa cum între stele
E noaptea care umple
Prăpastia dintre ele.
Iar falduri de-ntuneric
Boţesc perdeaua groasă
A nopţii, ca lumina
Cât mai târziu să iasă.
Cu toate acestea zorii,
Chiar mai devreme apar,
Că începând de astăzi
Lumina creşte iar.
Primește în inima ta
Primește în inima ta,
Pe cel care-ți poate da...
El este acela care ,
Îți poate da.., nencetat..
Tot ce vrei cu adevărat.
Ne poartă o grijă mare,
Este bunul Dumnezeu.
Nu se supără pe noi,
Este gata de-a ierta..
Orice cerem el va da..
Ne așteaptă în turma lui,
In RAI este casa lui.
Vrea să ne scape de rău,
De aceea tot mereu,
Ne așteaptă să-l primim,
Din inimă sa-l iubim,
Și să-i cerem nencetat,
Toate sa i-le dăm lui,
Să avem pacea Domnului.
Psalmi - L - Rătăcire
Am plecat, Doamne, fără să spun,
fără să privesc înapoi.
Nu din ură,
ci din dor
de altceva…
ce n-avea nume,
dar mă chema.
Am rătăcit prin oglinzi stricate,
prin cuvinte goale,
prin iubiri care m-au slăbit
și tăceri care m-au umplut de zgomot.
Mi-am spus că sunt liber —
dar eram doar singur.
Și când am obosit
să fiu altcineva,
te-am căutat nu în cer,
ci în ruina din mine.
Și te-am găsit —
nu cu brațul ridicat,
ci cu lacrima tăcută
a Tatălui care n-a plecat niciodată.
Doamne, rătăcirea mea
a fost Evanghelia durerii
prin care am învățat
că drumul spre Tine
nu e trasat pe pământ,
ci pe inima frântă.
Nu mă lua din pustiu,
ci umple pustia mea
cu prezența Ta.
Ca să nu mai plec niciodată,
chiar dacă uneori,
voi mai fi departe.
Miez de primăvară
Pe Pământul însetat,
Mereu cercetat,
Soarele s-a răsfățat,
Strălucind neîncetat.
Timpul s-a păstrat
C-un frig neașteptat
Și-n miez de primăvară
Gerul te doboară.
Totu-i bine și frumos
De faci totul cu folos,
Fără a fi capricios
Nu vei fi bolnăvicios.
Ascultă de la mine
Și atent reține,
Ai grijă de tine
Ca sa fie totul bine.
11.05.24
Război
Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni
Medieval ridică săbii idioți
Pornind războiul lasă-n urmă case goale
N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți
Minciuni sfruntate oferind mulțimii sclave
Lipsiți de școală e mai simplu să-i conduci
Învață pruncii a muri servind palavre
Nu-i Dumnezeu ce le-a cerut s-aducă morți
Infernul cade pe pământ târând cadavre
Dorinți meschine se-nvelesc în patrioți
Proliferând false valori gândiri bolnave
Cheamă la luptă gloata oarbă de netoți
Culori macabre poartă cruda vânătoare
Dictată sec de despoți strâmbi și vanitoși
Ori de stăpâni dorind pământ sau răzbunare
Vânzând iluzii despre viața celor morți
Cu mâna goală sunt trimiși s-aducă moarte
Biete ființe transformate-n mateloți
Mânând corabia intențiilor barbare
Sălbatic mătură spre umbră frați, nepoți
Pornește hoarda sărbătorilor funebre
Cântând fanfara mitralierelor orori
Lăsând în urmă flori uscându-se în jerbe
Acoperind martirii tragicei erori
Oameni de rând ce duc pe umeri greutate
Sunt păcăliți c-au să ajungă mari eroi
Pornind războiul pentru cauze deșarte
Le-ascund rațiunea rătăcind-o în noroi
Temeri...
Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,
Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,
Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,
E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.
Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,
Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,
Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,
Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.
Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,
Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,
Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,
Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.
De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,
N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,
Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,
În care fragede vlăstare, încep să se usuce...
Другие стихотворения автора
Așa-mi croiesc din ani cărare
În zori, când umbra se destramă,
Îmbrac în raze gândul meu,
Din roua viselor dau seamă,
Și-n suflet țin un curcubeu.
Pe ramul iernii pun veșmânt,
Din fulgi de dor țes nemurire,
Suflarea mea devine vânt,
Ce poartă urme de iubire.
Cu marea scriu pe stânci poeme,
În valuri pun un vechi refren,
Iar vântul spulberând alene,
Le șuieră ca pe-un blestem.
Și dacă timpul mă îngână,
Îl las să curgă lin, încet,
Iar fiecare clipă bună,
O țin la piept ca pe-un secret.
Așa-mi croiesc din ani cărare,
Prin noapte sorb un gând senin,
Și-n palma vieții trecătoare,
Rămân lumină și suspin.
Teamă
Trec umbre reci prin gânduri muribunde,
tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,
iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,
iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.
Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,
în vin, înec un nume ce m-apasă,
și te-aș suna, dar teama nu mă lasă,
și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.
Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,
lumina lor — e stinsă-n mine-acum,
și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,
iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.
C-un gest anost așez în furcă receptorul,
știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.
Foamea
Mă zgârâie unghia în gât,
Calul mă paşte în iesle,
Mama îmi vorbeşte urât,
Tata mă-njură prosteşte.
Piticii pe creier dansează,
Morcovul simt până-n rect,
Papa predici falsează,
Subiectul sărăciei e abject.
Musca mă bâzâie în gură,
Caută haleala de ieri,
Pe pâine ung iarăşi untură,
Mă lăfăi ca marii boieri.
M-ai toarnă o bere hangiu,
Măcar să umplu un maţ,
Sătul pentru azi să mă ştiu,
Căci mi-e greaţă de atâta cârnaţ.
La tomberon e mare bătaie,
Azi s-a aruncat cu potol,
La o parte de aicea tataie,
Căci sună stomacul a gol.
Nici mâini de stăpân nu mai am,
Să le muşc turbat şi smerit,
Peste lume jugul înham,
Stăpânul mi-a murit subnutrit.
Indeterminare
Mă apasă amarnic un blestem,
Și anume, veșnicia...
De ce mă tem, de ce mă tem?
Și unde-i vitejia?
Îmi este gestul nefiresc,
Și adulmec răzbunarea,
De ce urăsc, de ce urăsc,
Și unde mi-e iertarea?
Mi-e inima într-un alint,
Şi rumeg amintiri,
De ce mă mint, de ce mă mint,
Cu lacrimi în priviri?
Se adapă mucenici din Christ,
Gustând neprihănirea,
De ce exist, de ce exist?
Și care mi-e menirea?
În mine plânge un poet,
Și-i celebrez durerea,
Și nu regret, și nu regret,
Că îi ascult tăcerea...
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Primăvara
Gheaţa crapă ca o coajă,
Soarele râde iară,
Iese ursul din găboajă,
Va fi iarăşi primăvară.
Iarba luptă în pământ,
Să poată ieşi afară,
Peste tot oameni săpând,
Pe ogor se ară iară.
Iese puiul din găoace,
Câmpu-i plin de ghiocei,
Sosesc păsările încoace,
Iar la stână primii miei.
Mugurele crapă-n ram,
În ecou se-aude cucul,
Grădinarul tam-nesam,
Curăţă acuma nucul.
Codrul prinde iar verdeaţă,
Musca zboară amorţită,
Un batal cu lână creaţă,
Umblă să îşi ia iubită.
Hornul nu mai scoate fum,
S-a ieşit din hibernare,
Toate s-au trezit acum,
Soba, merge la culcare.
Un broscoi pe cap cu gheaţă,
A ieşit acum din mâl,
Se holbează la albeaţă,
- Încă nu-i topit destul.
Curg pâraiele la vale,
Râul stă să se revarsă,
Strânge tot ce-i iese-n cale,
Cară tot, nimic nu lasă.
Se aud triluri în văzduh,
Păsări, stoluri mari, sosesc,
Raţa îşi cată cuibu-n stuf,
Totul e prea pitoresc.
Se trezeşte iar natura,
Lin se metamorfozează,
Iar îşi va schimba alura,
Totu-n jur vibrează.
Așa-mi croiesc din ani cărare
În zori, când umbra se destramă,
Îmbrac în raze gândul meu,
Din roua viselor dau seamă,
Și-n suflet țin un curcubeu.
Pe ramul iernii pun veșmânt,
Din fulgi de dor țes nemurire,
Suflarea mea devine vânt,
Ce poartă urme de iubire.
Cu marea scriu pe stânci poeme,
În valuri pun un vechi refren,
Iar vântul spulberând alene,
Le șuieră ca pe-un blestem.
Și dacă timpul mă îngână,
Îl las să curgă lin, încet,
Iar fiecare clipă bună,
O țin la piept ca pe-un secret.
Așa-mi croiesc din ani cărare,
Prin noapte sorb un gând senin,
Și-n palma vieții trecătoare,
Rămân lumină și suspin.
Teamă
Trec umbre reci prin gânduri muribunde,
tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,
iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,
iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.
Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,
în vin, înec un nume ce m-apasă,
și te-aș suna, dar teama nu mă lasă,
și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.
Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,
lumina lor — e stinsă-n mine-acum,
și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,
iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.
C-un gest anost așez în furcă receptorul,
știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.
Foamea
Mă zgârâie unghia în gât,
Calul mă paşte în iesle,
Mama îmi vorbeşte urât,
Tata mă-njură prosteşte.
Piticii pe creier dansează,
Morcovul simt până-n rect,
Papa predici falsează,
Subiectul sărăciei e abject.
Musca mă bâzâie în gură,
Caută haleala de ieri,
Pe pâine ung iarăşi untură,
Mă lăfăi ca marii boieri.
M-ai toarnă o bere hangiu,
Măcar să umplu un maţ,
Sătul pentru azi să mă ştiu,
Căci mi-e greaţă de atâta cârnaţ.
La tomberon e mare bătaie,
Azi s-a aruncat cu potol,
La o parte de aicea tataie,
Căci sună stomacul a gol.
Nici mâini de stăpân nu mai am,
Să le muşc turbat şi smerit,
Peste lume jugul înham,
Stăpânul mi-a murit subnutrit.
Indeterminare
Mă apasă amarnic un blestem,
Și anume, veșnicia...
De ce mă tem, de ce mă tem?
Și unde-i vitejia?
Îmi este gestul nefiresc,
Și adulmec răzbunarea,
De ce urăsc, de ce urăsc,
Și unde mi-e iertarea?
Mi-e inima într-un alint,
Şi rumeg amintiri,
De ce mă mint, de ce mă mint,
Cu lacrimi în priviri?
Se adapă mucenici din Christ,
Gustând neprihănirea,
De ce exist, de ce exist?
Și care mi-e menirea?
În mine plânge un poet,
Și-i celebrez durerea,
Și nu regret, și nu regret,
Că îi ascult tăcerea...
De ce cosești nebuno?
Ce-o fi acum pe pământ?
Ce vietăți mai mișună prin leșurile oamenilor?
Cum zboară timpul...
Simt cum clipele îmi ies ca firele de iarbă din piept
dar sunt cosite rapid de moarte...atemporalo!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Lasă-le, să-mi crească din piept, copaci uriași să crească,
să mă unesc cu cerul
să fiu veșnic...
Între zori și amurg...of, câtă suferință se încheagă!
Amarnic se zbate lumea pe creștetul unei zile.
E în zadar...fiindcă vine vremea de coasă.
Și, atunci, îți vine să urli spre toți Dumnezeii...
De ceee m-ați creaaat! Doar pentru o clipă de viață?
Dați-mi o mie de ani...
dă-mi veșnicia dacă mă iubești ca pe Tine însuți.
Curg, mă scurg în pământ, până-n străfund...
Eu, buricul pământului,
ce nebunie!
De ce cosești nebuno, cine te-a tocmit?
Primăvara
Gheaţa crapă ca o coajă,
Soarele râde iară,
Iese ursul din găboajă,
Va fi iarăşi primăvară.
Iarba luptă în pământ,
Să poată ieşi afară,
Peste tot oameni săpând,
Pe ogor se ară iară.
Iese puiul din găoace,
Câmpu-i plin de ghiocei,
Sosesc păsările încoace,
Iar la stână primii miei.
Mugurele crapă-n ram,
În ecou se-aude cucul,
Grădinarul tam-nesam,
Curăţă acuma nucul.
Codrul prinde iar verdeaţă,
Musca zboară amorţită,
Un batal cu lână creaţă,
Umblă să îşi ia iubită.
Hornul nu mai scoate fum,
S-a ieşit din hibernare,
Toate s-au trezit acum,
Soba, merge la culcare.
Un broscoi pe cap cu gheaţă,
A ieşit acum din mâl,
Se holbează la albeaţă,
- Încă nu-i topit destul.
Curg pâraiele la vale,
Râul stă să se revarsă,
Strânge tot ce-i iese-n cale,
Cară tot, nimic nu lasă.
Se aud triluri în văzduh,
Păsări, stoluri mari, sosesc,
Raţa îşi cată cuibu-n stuf,
Totul e prea pitoresc.
Se trezeşte iar natura,
Lin se metamorfozează,
Iar îşi va schimba alura,
Totu-n jur vibrează.