Sfârșit
Un strop de ploaie am sorbit pe gene,
Și am privit cu ochii umezi multă vreme,
Apoi sub paşii mei mărunți și moi,
Au început să se stârnească zilnic ploi.
Pe-un val, eu l-am închis în scoică,
Iar mării i-am luat din cer o doică,
S-o legene ușor cu mâini de fată,
Să nu mai facă valuri niciodată.
Pe-un pui de vânt l-am prins în rai,
Şi l-am închis în tub plăpând de nai,
Să nu mai șuiere turbat pe munte,
Ci pe-ale mele buze îngeresc să cânte.
Apoi, în lacrimile mele m-am sfârșit,
Şi adesea, aici, în criptă am simțit,
Cum vin, și-mi trec peste mormânt,
Şi ploi, și val, și lacrimă, și vânt...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 28 января 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 568
Стихи из этой категории
Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
Suntem răi
Suntem răi …
Se aude sufletul cum latră,
Şi inima mârâind,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi serafimi jelind.
Suntem răi ….
Măduva oaselor e stricată,
Şi ochii pierduţi,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi îngeri tăcuţi.
Suntem răi …
Avem zâmbet de piatră,
Şi chipul de fiară,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi sfinţii de ceară.
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în spaniolă
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La lección sobre el cubo.
Se toma un trozo de piedra,
talla con cincel de sangre,
brilla con los ojos de Homero,
esta rayado con rayos
hasta que el cubito salga perfecto.
Después de eso besan el cubo innumerables veces.
con tu boca, con la boca de los demás
y especialmente con la boca de la infanta.
Después de eso se toma un martillo.
y de repente una esquina del cubo se desmorona.
Todos, pero absolutamente todos dirán:
- ¡Qué cubo tan perfecto habría sido ese!
¡Si no hubiera tenido una esquina rota!
Ce doresc ce vreau a fi
Eu... E foarte adevărat,
Lucrul cel mai important,
Cine sunt? ce vreau a fi,
Și ce mi-aș putea dori.
Tot ce crezi să-ți fie dat,
Să primești, gândește așa....
Precum toate ai avea,
Din belșug și nencetat,
Cere tot și repetat.
Să fi un încrezător,
Îndrăzneț și creator
Fi eficient prosper,
Capabil de orișice...
Asta este calea care,
Îți aduce bunăstare
Fi puternic căci așa,
Ce-ți dorești vei câștiga
Eu cred în credința mea,
Și-n veci mă va ajuta.
Judecată
Sub trupul meu se stinge rugul,
Căci lemnu-i ud de nedreptate,
Dovezile mi s-au arat cu plugul,
Plantând în loc sentințe și rapoarte.
Verdictul lor îl țin supus sub limbă,
Precum un mort își ține ortul,
Prin vămile pământului mă plimbă,
Legalizând cuvintelor avortul.
Se scurg Iisuși pe răstignirea mea,
Iar cerului ofer tristeți pe datorie,
Paharul morții astăzi îl voi bea,
La fel ca pe o simplă doctorie.
Când slujba înhumării o să-nceapă,
Rugați-mi popa să predice de două ori,
Groparii să mai sape adânc o groapă,
Să bage și justiția cu tot cu închisori.
Hibernare
Miroase a parfum în beci,
Buchetul vinului se varsă,
Afară suflă vânturi reci,
Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.
Orașul a căzut în beznă,
Îmi cântă un ţigan la cap,
Valsez lejer din gleznă,
Cu partenera din ciorap.
Îmi curge somnul în pahar,
Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,
Parfumu-n beci e tot mai rar,
Şi iarna-și caută culcuș.
Degeaba-i primăvară
Degeaba se-ncălzeşte
Şi soarele-i pe cer,
Şi nu mai este ger,
Şi nici omăt pe creste.
Degeaba mierle cântă
Şi pui prin cuiburi cresc,
Şi zarzări înfrunzesc,
Şi iezi se iau la trântă.
Degeaba-i primăvară
Şi peste tot sunt flori,
Şi-s peste tot culori,
Şi e frumos pe afară.
Şi chiar dacă răsună
Glas de cocor întors,
Degeaba-i, n-are rost,
În oameni încă-i brumă.
Suntem răi
Suntem răi …
Se aude sufletul cum latră,
Şi inima mârâind,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi serafimi jelind.
Suntem răi ….
Măduva oaselor e stricată,
Şi ochii pierduţi,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi îngeri tăcuţi.
Suntem răi …
Avem zâmbet de piatră,
Şi chipul de fiară,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi sfinţii de ceară.
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în spaniolă
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La lección sobre el cubo.
Se toma un trozo de piedra,
talla con cincel de sangre,
brilla con los ojos de Homero,
esta rayado con rayos
hasta que el cubito salga perfecto.
Después de eso besan el cubo innumerables veces.
con tu boca, con la boca de los demás
y especialmente con la boca de la infanta.
Después de eso se toma un martillo.
y de repente una esquina del cubo se desmorona.
Todos, pero absolutamente todos dirán:
- ¡Qué cubo tan perfecto habría sido ese!
¡Si no hubiera tenido una esquina rota!
Ce doresc ce vreau a fi
Eu... E foarte adevărat,
Lucrul cel mai important,
Cine sunt? ce vreau a fi,
Și ce mi-aș putea dori.
Tot ce crezi să-ți fie dat,
Să primești, gândește așa....
Precum toate ai avea,
Din belșug și nencetat,
Cere tot și repetat.
Să fi un încrezător,
Îndrăzneț și creator
Fi eficient prosper,
Capabil de orișice...
Asta este calea care,
Îți aduce bunăstare
Fi puternic căci așa,
Ce-ți dorești vei câștiga
Eu cred în credința mea,
Și-n veci mă va ajuta.
Judecată
Sub trupul meu se stinge rugul,
Căci lemnu-i ud de nedreptate,
Dovezile mi s-au arat cu plugul,
Plantând în loc sentințe și rapoarte.
Verdictul lor îl țin supus sub limbă,
Precum un mort își ține ortul,
Prin vămile pământului mă plimbă,
Legalizând cuvintelor avortul.
Se scurg Iisuși pe răstignirea mea,
Iar cerului ofer tristeți pe datorie,
Paharul morții astăzi îl voi bea,
La fel ca pe o simplă doctorie.
Când slujba înhumării o să-nceapă,
Rugați-mi popa să predice de două ori,
Groparii să mai sape adânc o groapă,
Să bage și justiția cu tot cu închisori.
Hibernare
Miroase a parfum în beci,
Buchetul vinului se varsă,
Afară suflă vânturi reci,
Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.
Orașul a căzut în beznă,
Îmi cântă un ţigan la cap,
Valsez lejer din gleznă,
Cu partenera din ciorap.
Îmi curge somnul în pahar,
Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,
Parfumu-n beci e tot mai rar,
Şi iarna-și caută culcuș.
Другие стихотворения автора
Calul
Puneți-mi hățuri și căpăstru,
Și în manej loviți-mă cu biciul,
Am să nechez pentru deliciul vostru,
Purtând pe carne sacrificiul.
Mi-e pielea de furtună tăbăcită,
În frunte sunt țintat cu praf de stea,
Pământul plânge sub a mea copită,
Iar vântul șuieră prin coama mea.
Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,
Și pune-mi o tipsie cu jăratec,
Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,
Să pot zbura într-un ținut sălbatec,
Să bat pământul reavăn cu copita,
Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,
S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,
Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,
Să zbor cu ea în galop peste planete,
Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,
Și tolăniți apoi, să urmărim comete,
Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.
Plâng...
Plâng iarăși peste adânca-ți rană,
Ca sângele să ți-l încheg în vers,
Iar lacrimi lucind pe obraz în goană,
Străbat același drum prin univers.
Ți-e gândul mort și steaua neagră,
Cu ochii mei albaștri o reaprind,
Și muguri curg din inima-ți beteagă,
Pe pieptul meu de gheață, înflorind.
Și nu mai știu de ce și cum dar plâng,
Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut,
Umil m-aplec cu buzele și strâng,
Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut.
Cândva vei spune: el a fost o umbră,
Iar umbra lui era și umbra mea,
Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră,
Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.
Acum când sufletul mi-e rece și uitat,
Când amintiri îmi folosesc drept hrană,
Cu al tău sânge în versuri închegat,
Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană.
Satul
E beznă-n zori și-n miez de amiază,
Pustiu e satul cel întins pe vale,
Icoana-n drum cu ochii goi veghează,
Cum vântul șuieră prin case goale.
Fântâna plânge singură sub vii,
Biserica demult stă încuiată,
Iar ruga nu mai suie către fii,
Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.
La stână urlă lupii după oi,
Iar clopotul stă mut și fără sfoară,
Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,
Pe strâmta și tăcuta ulicioară.
Prin gardul frânt e câmp de păpădie,
La geamul școlii crește-un rug păgân,
Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,
Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.
Sub streșini plâng ulucele crăpate,
Iar dușumeaua urlă după pași…
Ce boală Doamne ai turnat în sate,
De sunt pustii și fără de urmași?
Trenul din gara ta
Ai grijă de tine,
Eu voi pleca,
Cu trenul ce vine,
Din gara ta.
Bilete nu am,
Voi fi clandestin,
Deși îmi doream,
Înspre tine să vin.
Suiți în vagoane,
Voi, griji și necazuri,
Nu stați pe peroane,
Se schimbă macazuri.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Se-apropie fiara,
Se aude și frâna,
Ce tristă e gara,
Și-mi face cu mâna.
Urcați în cușetă,
Iubiri și trădări,
Mai am în servietă,
Minciuni și ocări.
În vagoane urcați,
E un ultim semnal,
La iubiri renunțați,
Dacă totu-i banal.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Delir
Vântul suflă-n apogeu,
Cerul zace fără îngeri,
Pe pământ sunt numai eu,
Om înlănțuit de plângeri.
Nimicirea mea se-amână,
Cad în mine ca-ntr-un hău,
S-au dus toți fără să spună,
Ce-au făcut de-i așa rău.
Un frig glaciar m-apasă,
Peste tot se nasc furtuni,
Soarele lumina-și varsă,
Până-n fund de văgăuni.
Cerul urlă-a neputință,
Stelele se sting pe rând,
Urme calde de ființă,
Au sfârșit demult arzând.
Marea plânge fără margini,
Valuri crapă-n țărm pustiu,
Între ceruri și catarge,
Numai dorul mai e viu.
În genunchi pământul cere,
Zeilor să tacă blând,
Dar în loc de mângâiere,
Vin potopuri rând pe rând.
Timpul șuieră a jale,
Praful cade din zenit,
Peste umbre ancestrale
Totul pare c-a pierit.
Cerul zace fără îngeri,
A plecat și Dumnezeu,
Și în urma marii frângeri,
Pe pământ sunt numai eu.
Calul
Puneți-mi hățuri și căpăstru,
Și în manej loviți-mă cu biciul,
Am să nechez pentru deliciul vostru,
Purtând pe carne sacrificiul.
Mi-e pielea de furtună tăbăcită,
În frunte sunt țintat cu praf de stea,
Pământul plânge sub a mea copită,
Iar vântul șuieră prin coama mea.
Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,
Și pune-mi o tipsie cu jăratec,
Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,
Să pot zbura într-un ținut sălbatec,
Să bat pământul reavăn cu copita,
Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,
S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,
Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,
Să zbor cu ea în galop peste planete,
Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,
Și tolăniți apoi, să urmărim comete,
Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.
Plâng...
Plâng iarăși peste adânca-ți rană,
Ca sângele să ți-l încheg în vers,
Iar lacrimi lucind pe obraz în goană,
Străbat același drum prin univers.
Ți-e gândul mort și steaua neagră,
Cu ochii mei albaștri o reaprind,
Și muguri curg din inima-ți beteagă,
Pe pieptul meu de gheață, înflorind.
Și nu mai știu de ce și cum dar plâng,
Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut,
Umil m-aplec cu buzele și strâng,
Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut.
Cândva vei spune: el a fost o umbră,
Iar umbra lui era și umbra mea,
Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră,
Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.
Acum când sufletul mi-e rece și uitat,
Când amintiri îmi folosesc drept hrană,
Cu al tău sânge în versuri închegat,
Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană.
Satul
E beznă-n zori și-n miez de amiază,
Pustiu e satul cel întins pe vale,
Icoana-n drum cu ochii goi veghează,
Cum vântul șuieră prin case goale.
Fântâna plânge singură sub vii,
Biserica demult stă încuiată,
Iar ruga nu mai suie către fii,
Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.
La stână urlă lupii după oi,
Iar clopotul stă mut și fără sfoară,
Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,
Pe strâmta și tăcuta ulicioară.
Prin gardul frânt e câmp de păpădie,
La geamul școlii crește-un rug păgân,
Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,
Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.
Sub streșini plâng ulucele crăpate,
Iar dușumeaua urlă după pași…
Ce boală Doamne ai turnat în sate,
De sunt pustii și fără de urmași?
Trenul din gara ta
Ai grijă de tine,
Eu voi pleca,
Cu trenul ce vine,
Din gara ta.
Bilete nu am,
Voi fi clandestin,
Deși îmi doream,
Înspre tine să vin.
Suiți în vagoane,
Voi, griji și necazuri,
Nu stați pe peroane,
Se schimbă macazuri.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Se-apropie fiara,
Se aude și frâna,
Ce tristă e gara,
Și-mi face cu mâna.
Urcați în cușetă,
Iubiri și trădări,
Mai am în servietă,
Minciuni și ocări.
În vagoane urcați,
E un ultim semnal,
La iubiri renunțați,
Dacă totu-i banal.
Șuieră trenul,
Uite-l că vine,
Adio iubito,
Uită de mine!
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Delir
Vântul suflă-n apogeu,
Cerul zace fără îngeri,
Pe pământ sunt numai eu,
Om înlănțuit de plângeri.
Nimicirea mea se-amână,
Cad în mine ca-ntr-un hău,
S-au dus toți fără să spună,
Ce-au făcut de-i așa rău.
Un frig glaciar m-apasă,
Peste tot se nasc furtuni,
Soarele lumina-și varsă,
Până-n fund de văgăuni.
Cerul urlă-a neputință,
Stelele se sting pe rând,
Urme calde de ființă,
Au sfârșit demult arzând.
Marea plânge fără margini,
Valuri crapă-n țărm pustiu,
Între ceruri și catarge,
Numai dorul mai e viu.
În genunchi pământul cere,
Zeilor să tacă blând,
Dar în loc de mângâiere,
Vin potopuri rând pe rând.
Timpul șuieră a jale,
Praful cade din zenit,
Peste umbre ancestrale
Totul pare c-a pierit.
Cerul zace fără îngeri,
A plecat și Dumnezeu,
Și în urma marii frângeri,
Pe pământ sunt numai eu.