A nu mai putea trăi

Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,

Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,

Un amalgam ciudat de sincere regrete,

Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.

Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm

La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,

Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,

De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.

Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,

Cu plumb topit în sânge și în privire frică,

Călătorind prin lume și pregătind morminte,

Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,

Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.

Imi plac toți O..cei care sunt treji,

Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul. 

Și doar in acel oricare moment din noapte,

Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.  

Imi plac toți M..care au ceva de spus, 

Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați, 

Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..

Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie

Imi plac toate F..cele ce-s discrete,

Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate

Ce dintr-o timidă privire transimte

Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele. 

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.

Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.

Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.

Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.

Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Norocos, dar nu mereu,

Și să știi, așa sunt eu,

Nu pot să fiu deștept întotdeauna,

Că mă țin de goluri, sau doar de una.

Goluri stau în calea mea,

Este una cea mai rea,

Ce din cale nu se duce,

Și necazuri ea aduce.

Autor: Nicoleta Postovan 

Cu răni deschise calc pe spini de gheață,

Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,

Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,

Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.

Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,

Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,

Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,

În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.

Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,

Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,

Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,

Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.

Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,

Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,

Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,

Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.

Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,

Privesc prin univers cum cade steaua ta,

Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,

Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.

L-am invitat de Crăciun pe Dumnezeu la mine acasă,

Nu am avut nimic bun ce să îi pun pe masă.

Sfidam neîndurător pământul, mângâind cerul…

Speram ca El să mă ierte, ştiindu-mi misterul.

Rupând o bucată de pâine i-am spus:

Mănâncă, acesta este trupul meu de durere străpuns,

I-am dăruit apoi un pahar de vin şi i-am zis:

Bea-l Doamne, acesta este sângele meu de patimi atins.

Am început să-i cânt apoi o doină de jale,

El îmi striga surâzând: - Mai tare, mai tare!

Am vrut să-i ofer un ultim cadou,

Să-L îmbrac cu sufletul meu.

El m-a oprit şi apoi m-a înveşmântat în lumină,

Trăgând  peste cer o divină cortină.

Sute de aripi au năvălit ca un roi de albine,

Şi fiecare pereche zbura cu o parte din mine.

Lâng-o iesle cu prunc m-am trezit reclădit,

Şi cete de îngeri îmi cântau: Crăciun Fericit!

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.

Puneți-mi hățuri și căpăstru,

Și în manej loviți-mă cu biciul,

Am să nechez pentru deliciul vostru,

Purtând pe carne sacrificiul.

Mi-e pielea de furtună tăbăcită,

În frunte sunt țintat cu praf de stea,

Pământul plânge sub a mea copită,

Iar vântul șuieră prin coama mea.

Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,

Și pune-mi o tipsie cu jăratec,

Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,

Să pot zbura într-un ținut sălbatec,

Să bat pământul reavăn cu copita,

Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,

S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,

Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,

Să zbor cu ea în galop peste planete,

Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,

Și tolăniți apoi, să urmărim comete,

Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.

Pentru tine sunt greu de citit, 

Sunt un roman cu multe volume,

Ce cred că va fi tipărit, 

Pentru generații postume. 

Sunt un sonet shakespearian, 

Citit în al lumii spectacol,

De un prinț anglican

Hărăzit de profeți și oracol

Sunt o baladă asaltată de zei, 

Cântată prin Olimp câteodată,

Pe câmp printre lupi, printre miei,

Și de pruncii rămași fără tată.

Sunt poezia ce durerea-ți alină, 

Nimfa ce-ți cântă îngeresc la ureche, 

O stea căzătoare dintr-o noapte senină, 

O șoaptă rostită într-o limbă străveche. 

Pentru tine sunt greu de citit, 

De aceea mă iubești și mă ierți, 

Iar eu te privesc mereu fericit, 

Din lumea de aici, dintre coperți. 

M-am săturat să fiu discret, 

Și nu mai am nici o speranță, 

Și anunț aici fără regret, 

Că-mi chem iubirile-n instanță. 

M-am tot lăsat purtat de val, 

Mereu, la fel, și altădată... 

Și-mi chem, profund sentimental, 

Chiar inima la judecată. 

O vină aduc și la privire, 

Că prea adânc s-a tot uitat, 

Și slab fiind mereu de fire, 

Iubirii nu am rezistat. 

În culpă a fost doar mângâierea, 

Căci a răspuns la mângâieri, 

Iar martoră i-a fost chiar pielea, 

C-a suportat senzații și dureri. 

Dar cea mai mare vină-o are, 

Sărutul dulce al ispitei, 

Că-n ziua aceea pe-nserare, 

A adormit pe buzele iubitei. 

Instanța rog cu adânc regret, 

Să ierte un biet amorezat, 

Şi în același mod discret, 

Eu retractez ce-am acuzat.